Încruntat, Samuel Beckett citește într-o grădină celebră din Orașul Luminilor. Emil Cioran se plimbă prin parcurile și pe străzile urbei împovărate de o mitologie care nu încape în biblioteci. La Teatrul Bouffes du Nord, care a devenit al său, Peter Brook lucrează, înconjurat de o echipă care-l adoră. La Cartușerie, Ariane Mnouchkine construiește mai multe vieți, pentru povești spuse pe scenă, pentru spectatorii care străbat o pădure pentru a ajunge în sanctuarul ei și mai ales pentru sine însăși. Câteva instantanee dintr-un șir de existențe pariziene care s-au întâlnit cu existența criticului George Banu și care acum își găsesc locul într-o carte de citit pe îndelete, o carte în care se strâng lejer, calm, secvențe dintr-un oraș în care nimic nu pare a se sfârși cu adevărat niciodată, un aide-mémoire sau un memento în care imaginile surprinse de Mihaela Marin reconstituie un traseu cu alura unei incursiuni în paradis.
Da, așa cum se configurează text cu text, imagine cu imagine, „Parisul personal. Autobiografie urbană“ este expresia unui paradis, un paradis care a luat proporții de la o plimbare la alta, de la o întâlnire la alta, de la un spectacol la altul, într-un oraș în care George Banu ajungea în ultima zi a anului 1973. Confesiunea publicată acum la Editura Nemira, care va face obiectul mai multor evenimente organizate de ICR Paris, stă mărturie. Vocea ce se confesează creionând mici portrete, amintind întâlniri din care s-au născut cărți și proiecte, mărturisind afinități consolidate într-o viață, cartografiază un Paris înțelegător, cuprinzător, în care ordinea carteziană și dezordinea avangardistă se intersectează pentru a crea un spațiu ce rămâne mereu de descoperit.
Poate că această carte, scrisă cu liniște și dragoste, cu resemnare și parcă fără regrete sfâșietoare, este în primul rând pentru cei care au văzut și au simțit Parisul, care au ajuns, măcar o dată, pe miticele Rue de Rivoli, pe Pont des Arts, la Tuileries sau în Place Pigalle. Citind-o, s-ar putea să vadă cu ochii minții alt oraș, unul al tuturor, aproape loc comun, și unul pe care nu l-au văzut cu adevărat niciodată, pentru că nu l-au simțit așa, nu l-au străbătut așa, nu l-au iubit așa. Un român la Paris redesenează o cetate despre care s-a scris tot și despre care se scrie întruna. Memorialistica în limba română se îmbogățește cu o carte ce invită le descoperiri și redescoperiri. Cât seamănă Parisul personal al lui George Banu cu, să spunem, Parisul lui Nicolae Balotă, așa cum îl povestește în „Parisul e o carte“, lungă confesiune publicată acum douăzeci de ani, sau cu Parisul ce se lăfăie în paginile volumului „La ce folosește Parisul?“ de Mioara Cremene și Mariana Sipoș?
Parisul seamănă, în ultimă instanță, cu cel care-l povestește și invers. În cazul de față, palpitând între lumea exterioară, agitată și ispititoare, și lumea interioară, concentrată parcă într-un birou cu Criști, marionete orientale și multe cărți, orașul ia chipul celui care trăiește în el, îi devină mască, prelungire a ființei, fără de care nimic n-ar mai fi la fel.
Fie că ajungeți pe-acolo în curând, fie că nu, îl puteți descoperi acum în paginile unui elegant volum de memorialistică, desenat din amintiri și imagini surprinse recent de aparatul de fotografiat al Mihaelei Marin. Vă veți plimba pe străzile lui ce înfierbântă imaginația (sau sunt pur și simplu… străzi, dacă imaginația nu mai are resurse), veți intra în teatre deja legendare, în clarobscurul unor săli de spectacol împovărate de trecut, vă veți așeza la vreo cafenea la care s-au odihnit sau au combătut cândva Jerzy Grotowski, Roland Barthes sau Emil Cioran și veți privi trecătorii pe care nu-i veți cunoaște niciodată. Nu veți fi într-un muzeu și nici cartea lui George Banu nu este un elogiu al muzeului. Veți fi într-un oraș al contradicțiilor, al surprizelor, al centrului și al marginilor. Veți putea descoperi, cu ajutorul unei călăuze discrete, cercetătoare, propriul dumneavoastră Paris. Vă veți trezi într-o contradicție, precum autorul, care se confesează: „Niciodată centrul nu m-a atras… i-am preferat dintotdeauna marginea. Poate <pentru a ajunge astfel în centru>, cum un prieten a observat ironic într-o seară când refuzam poziţia privilegiată ce mi se propunea. El îmi intuia dispoziţiile secrete, incerte, căci dacă centralitatea, pe de o parte, îmi e contrară, marginalitatea, la rândul ei, mă indispune. Eu, pentru a-l cita pe Beckett, odată optimist, vreau să mă consacru lucrurilor mici pentru a ajunge la rezultate opuse… Nu obligatoriu lucruri insignifiante, ci lucruri care nu se expun nici etalează, lucruri care apelează şi fascinează tocmai pentru că sunt excentrice, camuflate sau deturnate de la <perspectiva prinţului>, proprie axului privilegiat în vechile săli de teatru. Eu prefer efortul privirii care caută, şi nu autoritatea celei căreia, autoritar, totul i se subordonează.“
Print