Patetismul şi “Cabinierul”

M-am dus foarte curioasă la spectacolul montat de Marcel Ţop la Teatru Nottara după piesa “Cabinierul” a cunoscutului dramaturg englez (nu “britanic”, căci este de modă veche şi preferă să i se spună englez, deşi nu e englez pur-sânge) Ronald Harwood. Curioasă pentru că am văzut câteva producţii semnate de acelaşi regizor şi pentru că erau în distribuţie Alexandru Repan şi Victoria Cociaş. Mai mult, ştiam piesa, de oarecare notorietate în Europa, dar n-o văzusem montată în România niciodată. De altfel, “Cabinierul” este piesa care l-a propulsat pe Ronald Harwood cu mult înainte să câştige popularitate ca scenarist, prin participarea sa la filme de succes, gen “Pianistul” lui Roman Polanski, “Scafandrul şi fluterele”, de Julian Schnabel, sau ecranizarea, mult inferioară din punct de vedere al valorii, a romanului lui Gabriel Garcia Márquez “Dragostea în vreme de holeră”.

Acest prim – pentru mine – spectacol românesc după “Cabinierul”, expresie a unei love-hate relationship cu teatrul care dă dependenţă, a fost sub aşteptări. Nimic din fiorul, tensiunea, forţa şi reflexivitatea conturate de conţinutul şi de forma textului şi nu pentru că spectacolul, conceput profesionist, fără artificii, în spiritul simplităţii care pune întreaga povară pe umerii actorilor, ar fi avut defecte vizibile. Nici gând! Spectacolul este “curat”, transparent, onest şi curaj, de vreme ce mizează numai pe actor, pe forţa lui, fără de care nimic nu se poate în teatrul autentic. Dar tocmai autenticitatea, această calitate atât de greu de definit, atât de relativă şi de relaţională prin natura ei, mi-a părut a lipsi. Ca la o repetiţie în care artiştii cad uneori în capcana neconştientizată a demonstrativismului, “Cabinierul” s-a desfăşurat într-un registru jos, spectatorul care sunt trezindu-se, cum spuneam, în faţa unei repetiţii în care fiecare arată ce a învăţat, nu ce a descoperit cu identitatea personajului. Falsul, ştim cu toţii, se detectează pe cale empirică: spectatorul nu intră în poveste, fiinţa lui psihologică nu face “pactul cu ficţiunea”, adică nu crede că ce se întâmplă pe scenă e “adevărat”. Simte că i se arată ceva. Această reacţie am experimentat-o săptămâna trecută în cele două ore petrecute la sala mică a Teatrului Nottara, probabil având ghinion şi nimerind într-o seară nu tocmai inspirată.

Regizorul Marcel Ţop a riscat montând un spectacol sută la sută dependent de interpretare. Ceea ce mă face să cred că există, teoretic, posibilitatea ca spectacolul să fie altfel la alte reprezentaţii, ca nivelul interpretării să oscileze permanent. Lucrurile nu ar fi stat altfel, în cazul în care creaţia scenică ar fi avut “proptele” de siguranţă. “Cabinierul” este, fireşte, un spectacol riscant şi pentru actori. Trista decădere a lui “Sir”, actorul dintr-o provincie engleză, ros de donquijotism, snobism, iubire, egocentrism şi megalomanie, tiranul iubit şi urât de o trupă pe care o umbreşte, deşi nu se ridică la înălţimea artei pe care o visează, este istorisită de artişti cu experienţă, dar care rămân în exteriorul rolurilor care le revin. De fapt, pe scenă nu vedem personaje, ci actori care joacă personaje. Interacţiunea permanentă dintre Alexandru Repan, o alegere ideală pentru un rol tensionat, întruchiparea perfecă a dramatismului, şi Sorin Cociş, un “cabinier” corect, patetic în exces, adică de un patetism ce depăşeşte identitatea personajului şi situaţiile scenice în care e pus, nu transmite în sală nimic din substanţa, frumuseţea şi suferinţa relaţiei dintre cei doi protagonişti. Patetismul devenind liniar, păstrându-se constant la cote nejustificat de înalte, spectacolul este lipsit de tensiune şi, ca atare, nu are crescendo, cu toate că şi piesa, şi montarea cer aşa ceva. Iar liniaritatea nu este tocmai o trăsătură neglijabilă, ci un defect grav. Deznodământul (pe care nu-l dezvălui aici), construit tradiţional ca moment generat de un punct culminant, este un moment fără tensiune şi, deci, fără forţă. Dorind să emoţioneze, interpretarea patetică are exact efectul opus – nu mai mişcă inimi şi poate fi, în anul Domnului 2011, percepută ca demonstraţie. Jocul nuanţat, detaliul infinitezimal, pe care mizează regia, au lipsit la reprezentaţia la care am fost eu, când finele jocuri psihologice din piesă ar fi avut nevoie de glasuri mai puţin ridicate. Rămâne însă partea bună a spectacolului, permisivitatea, datorită căreia spectacolul poate atinge cote (mai) înalte în alte seri…