Unul şi Celălalt, adică două personaje fără nume, se află într-o bărcuţă şi se îndreaptă spre un golf dintr-o insulă. Însă unul cârmeşte modesta ambarcaţiune mai departe, spre ocean, dar cade (sau se aruncă) de la bord în adâncuri. Astfel arată, grosso modo, piesa cunoscutului dramaturg norvegian Jon Fosse (cam hazardat şi inadecvat supranumit „un Beckett de secolul XXI”), intitulată „Eu sunt vântul”. Unul este Tom Brooke, iar pe Celălalt îl joacă Jack Laskey.
Textul a fost montat de celebrul Patrice Chéreau la Young Vic din Londra într-un spectacol – „despre depresie”, zice regizorul – care se joacă aproape toată luna mai şi reprezintă o premieră în cariera regizorului francez, venit să lucreze pentru prima dată în Marea Britanie, mai exact la Londra. Exact când piesele sale, traduse în 40 de limbi şi, în ultimii anii, montate din ce în ce mai mult, reuşeşc să ajungă pe scena britanică, care n-a fost atrasă mai deloc de ele, John Fosse ajunţă că se retrage, ca să nu „se piardă” din cauza succesului „care l-a copleşit” şi la care nu s-a aşteptat niciodată. Dar despre această decizie a dramaturgului veţi putea citi în numărul următor al revistei.
Creator de spectacol – fie el teatru, operă sau film – Patrice Chéreau este, fără îndoială, unul dintre cei mai valoroşi artişti din lume. Într-o carieră lungă, care a explodat pur şi simplu când tânărul de 31 de ani a semnat, la ediţia din 1976 a rigidului Festival de la Bayreuth, o montare antologică prin iconoclasmul ei a ciclului wagnerian al Nibelungilor, regizorul (care a debutat cu mare succes la 19 ani, după care a renunţat să studieze la Sorbona şi şi-a înfiinţat o companie de teatru) şi-a găsit un loc stabil în rândul creatorilor care fac şi film, şi teatru, şi operă de ţinută. Cu alte cuvinte, Patrice Chéreau are în continuare ceva de spus în trei domenii separate de graniţe pe care le consideră convenţionale şi în a căror existenţă nu crede.
La Londra, unde a lucrat pentru prima dată primăvara aceasta, la spectacolul de la Young Vic, a venit în primul rând pentru actori. Într-un interviu publicat de ziarul „The Guardian”, regizorul a explicat laconic: „Actorii englezi sunt foarte disciplinaţi şi foarte deschişi. Datorită felului în care se face teatru în Anglia, lucrează foarte repede. În Franţa, avem mult timp la dispoziţie. Franţa e ţara regizorilor. Anglia e ţara scriitorilor”. La mijlocul anilor 2000, când era „pe val” ca cineast şi câştiga distincţii importante, Patrice Chéreau îşi mărturisise deja admiraţia pentru actorii englezi, cu care lucrase, dar în film: „Sunt foarte buni. Au un nivel foarte înalt. Actorii englezi sunt cei mai buni din Europa. Nu ştie, poate e datorită educaţiei şi şcolilor prin care trec, însă angajementul lor este de mare ţinută şi are cu adevărat profunzime. Probabil mai multă profunzime decât aş putea aştepta de la actorii francezi.”
Întrebat de ce n-a montat niciodată nici operă în Anglia, Patrice Chéreau răspunde: „Întrebaţi la operă. Mi se pare că mi-au făcut o propunere cu ani în urmă. Cred că mi-au zis să montez o lucrare de Verdi sau altceva ce nu mă interesa.”
Print