Angajat al Teatrului Odeon din Bucureşti, Pavel Bartoş se numără printre tinerii actori care au succes şi pe scenă, şi în serialele şi emisiunile de televiziune. Cel mai recent spectacol în care are rolul principal este „Natură moartă cu nepot obez”, de Ion Sapdaru, regizat de Eugen Făt. Joacă şi în „Pyramus and Thisbe 4 You”, după William Shakespeare, în regia lui Alexandru Dabija, şi în „Câtă speranţă”, montat de Radu Afrim. Pe de altă parte e foarte prezent în lumea televiziunii. Telespectatorii îl ştiu din seriale ca „Numai iubirea”, „Păcatele Evei”, „Aniela”, „Moştenirea” etc. Pavel Bartoş spune că vizibilitatea obţinută în urma rolurilor din seriale îl ajută să-i atragă pe tineri la teatru şi că în telenovelă a jucat alături de artişti cu care ar fi avut puţine şanse să joace pe scenă.
Ce înseamnă pentru dvs., ca actor, experienţa în telenovelă?
În primul rând, experienţă profesională – un alt rol şi pot spune cu mâna pe inimă că este vorba despre un rol poate la fel de important ca unul din teatru. Ar fi o ipocrizie să susţin că abordez altfel un rol dintr-un serial de televiziune.
Sunt conşient că telenovela are nişte limite, iar în cadrul acestor limite încerc să-mi fac treaba cât mai bine, să fac din rol unul bun sau foarte bine. Dacă mă iau după feedback-ul primit în 5-6 ani, aş putea zice că am reuşit cu brio. Poate cea mai mare realizare a fost faptul că mulţi tineri, cu vârste între 12 şi 16 ani, care savurau din plin telenovela şi nu fuseseră niciodată la teatru, au intrat în sala de teatru să mă vadă, pentru că mă ştiau din serial. De doi ani, sunt spectatori fideli şi nu vin la producţii uşurele, ci la spectacole de Radu Afrim, de exemplu. Deci rezultatul este pozitiv, fie şi numai pentru lucrul acesta.
Încerc să folosesc popularitatea pe care mi-o dă televiziunea în teatru şi funcţionează. Telenovela îmi aduce popularitate. Dacă un actor din ţara asta mi-ar spune că nu vrea să fie cunoscut, aş zâmbi puţin. Artiştii vor să fie cunoscuţi şi apreciaţi. Şi nu în ultimul rând, telenovela înseamnă decenţa traiului.
Aţi învăţat lucruri noi jucând în telenovelă?
În general, televiziunea, deci şi serialul, este cu totul altceva decât teatrul. Eu am ţinut cu dinţii, în toţi aceşti ani, de contactul cu teatrul. Am încercat să am măcar două premiere pe an şi le-am avut, cu eforturi mari. Am considerat că echilibrul dintre cariera în televiziune şi cea din teatru este vital. Evoluţia, sincer vorbind, vine din experienţa în teatru. Contactul direct cu publicul, într-o sală de teatru, nu se compară cu nimic. Emoţia trăită pe scenă e unică.
Pe de altă parte, experienţa cu telenovela m-a îmbogăţit uman pentru că am cunoscut oameni extraordinari – producători, regizori, actori etc. – şi am avut posibilitatea să joc lângă nişte artişti cu care n-aş fi ajuns în veci să joc la teatru: Dan Condurache, Sebastian Papaiani, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Maia Morgenstern, Florin Zamfirescu etc. Numai să stai lângă ei e o bucurie. Uneori, ca să filmezi două secvenţe trebuie să stai toată ziua unde se filmează şi aşa începi să cunoşti omul şi poţi avea surprize foarte plăcute.
Telenovela e privită ca gen inferior. Sunteţi de acord cu această percepţie?
Sunt de acord că e un produs cu limite, croit după calapoade. Eu, Pavel Bartoş, dacă aş desconsidera acest produs, nu m-aş implica în realizarea lui. Dacă desconsideri un rol, nu te apuci de el. Altfel, mi se pare un fel de „prostituţie” artistică. Despre asta e vorba când faci compromisul – nu-ţi place produsul, nu-ţi place rolul, dar banii sunt frumoşi. E foarte important să-ţi asumi ce faci.
Print