Pe lungul drum al maturizării

„Arta mea este doar un efort de a exprima adevărul Fiinţei prin gest şi mişcare. Mi-a luat ani în şir să găsesc un singur gest adevărat. Cuvintele au cu totul altă semnificaţie. Nu m-am dat înapoi de la nimic pentru spectatorii care au venit cu fidelitate să mă vadă dansând. Le-am dăruit cele mai ascunse impulsuri ale sufletului meu.” Astfel scria Isadora Duncan în volumul său de memorii, publicat acum zeci de ani la o editură newyorkeză. Cuvintele ei sunt la unison cu imaginea în umbre şi lumini a legendarei artiste, aşa cum se conturează ea în episodul biografic închipuit în piesa lui Martin Sherman, „Când Isadora dansa”.
Săptămâna trecută a avut loc la Teatrul Odeon premiera spectacolului omonim, regizat de Răzvan Mazilu. De la această producţie m-am aşteptat, cunoscând celelalte creaţii regizoralo-coregrafice ale artistului, la o colecţie de fetişuri, la o colecţie de imagini cu încărcătură barocă şi la o colecţie de mişcări şi sunete care să corespundă unei poveşti vagi. Noul spectacol de la Odeon, care are meritul de a-şi fi construit, în timp, un repertoriu eterogen şi de calitate, cu câte ceva pentru fiecare spectator, este „cuminte” ca formulă şi de aceea curajos. Supriza a fost acurateţea cu care se desfăşoară, aproape două ore, o secvenţă din viaţa Isadorei Duncan, tratată în complicatul registru tragicomic. Fără zorzoane stilistice, fără coregrafie preţioasă, fără exces de muzică. Şi, în general, fără excese.


Clădită cu măsură, producţia ne-o arată pe cunoscuta dansatoare americancă, interpretată de Maia Morgenstern, în perioada pariziană, în tumultoasa căsnicie cu poetul rus, mult mai tânăr decât ea, Serghei Esenin (Mihai Smarandache). Zilele de glorie au trecut, tinereţea s-a dus şi ea, copiii i s-au înecat în Sena, spectacolele de neuitat sunt istorie, iar numele suratei care o însoţeşte peste tot este sărăcie. Într-un pian ingenios amplasat în mijlocul scenei goale, libere, parcă infinite, îşi duc viaţa Isadora şi răzvrătitul, mojicul, crudul, alcoolicul şi senzualul Esenin. Pianul le este pat conjugal, masă de oaspeţi şi, mai târziu, criptă. Un punct câştigat pentru spectacol este scenografia care mizează pe simplitate. Ceea ce se poate spune şi despre costume, cu precizarea că ele parcă sunt prea previzibile – roşu pentru Isadora, roz pentru homosexualul italian care vine la cină etc.
O altă supriză a fost interpretarea Maiei Morgenstern. Mă aşteptam la emfază, patetism deloc temperat, jocuri de voce şi de mimică. Am asistat însă, la reprezentatţia pe care am văzut-o, la o prestaţie temperată, lipsită de excese, asezonată cu puţin umor. O Isadora tristă şi autoironică, desprinsă de societate şi dispreţuitoare la adresa ei, o artistă sedusă de gând, care materializează greu în faptă, o dansatoare îndrăgostită şi de o naivitate care nu te amuză, ci-ţi dă fiori, un personaj absent din propria viaţă, sedus de sfera zeilor păgâni, cea care trăia prin dans. Un dans ce, o repetă toate personajele din piesă, nu se poate descrie în cuvinte. „Ce se întâmpla când Isadora dansa?”, îşi întreabă tânărul pianist mama. „Aşa ceva, fiule”, răspunde ea, „nu se poate descrie în cuvinte”.
Partenerul ei, tânărul Mihai Smarandache, face faţă unei partituri ofertante şi solicitante. Aşa cum îl joacă el şi aşa cum e conturat în piesa lui Sherman, Esenin este monocord, conformist tocmai pentru că face din nonconformism o religie. Răzvrătit, exaltat, dedat plăcerilor ieftine ale alcoolului şi ale trupului, mitocan, deşi vrea să fie doar sincer, direct şi spontan, talentat şi monoman, Esenin nu corespunde cu imaginea pe care şi-a creat-o Isadora despre el. Un rus rătăcit într-un Paris a cărui limbă n-o vorbeşte, un adolescent întârziat, alcoolic şi violent, un poet adorat de soţie, de care îl desparte tot, mai puţin amorul şi dragostea pentru artă – iată ce interpretează cu umor Mihai Smarandache.
De altfel, toate prestaţiile actoriceşti din spectacol sunt demne de a fi semnalate, Răzvan Mazilu datorându-le mult actorilor pentru reuşita producţiei, care se desprinde de clişee – nu de toate – şi începe să descopere virtuţile şi forţele simplităţii. Oana Ştefănescu, de exemplu, care joacă rolul traducătoarei Miss Beltzer, reuşeşte un personaj de substanţă, pe care-l construieşte în nuanţele cele mai fine, care funcţionează intim în relaţia cu fiecare personaj în parte şi se singularizează treptat, cu măsură, cu discreţie. Miss Beltzer, între temeri, eşecuri şi suferinţe nemărturisite, între admiraţia faţă de Isadora, pe care a văzut-o cândva dansând, decenţa faţă de tot ce o înconjoară, însoţită de bun gust şi de o modestie luminoasă, face legătura între două lumi, sare prăpastia dintre două vârfuri: o americancă genială, care se trezeşte din visul dansului în realitatea propriei vieţi, şi un rus genial, măcinat de demoni şi de importanţa propriei misiuni în viaţă.
Simplitate şi măsură – iată, pe scurt, calea pe care au mers artiştii din „Când Isadora dansa”, odată cu regizorul Răzvan Mazilu, care a mai montat o dată piesa acum câţiva ani, la Atena. Nu ştim cum era spectacolul acela, însă despre acesta putem spune că nu suferă la capitolul coerenţă (însă, după o oră, are o problemă de ritm), că propune interpretări omogene şi echilibrate şi se dezbară de excese. Într-un fel – o mărturie din drumul spre maturizare, începutul unui proces de decantare, tumultuos şi de durată, însă inevitabil şi necesar.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.