Pentru o memorie a spaţiului – În căutarea spaţiului pierdut

Prin În căutarea spaţiului pierdut, volum apărut, în 2008, la editura Nemira, Octavian Saiu, profesor, cercetător şi critic de teatru, face o exhaustivă şi fermecătoare prezentare a tipurilor de arhitecturi, configurări şi reprezentări ale spaţiilor de joc/teatru (respectiv ale clădirilor care le adăpostesc), de la amfiteatrul grec până la spaţiul gol al lui Peter Brook sau spaţiul/teatrul morţii al lui Kantor.

in-cautarea-spatiului-pierdutInteresantă este perspectiva prin care se face această căutare a spaţiului pierdut, care este de fapt o subtilă punere în perspectivă a celei mai fascinante şi fragile relaţii din teatru – aceea dintre public şi scenă. Spaţiul devine un mediu de transfer de energie, prin urmare dinamica lui, forma, dimensiunea, dispunerea şi povestea pe care acesta o spune determină percepţia determină în mod absolut transmiterea şi integrarea mesajului.

Ca marcă supremă a teatralităţii, spaţiul de joc este cel care desemnează şi construieşte ceea ce poate fi numit teatrul spectatorului, relaţia dintre teatru şi cetate fiind esenţa fenomenului teatral, iar întâlnirea dintre spectator şi actor dezideratul suprem. Fie că vorbim despre o arhitectură a spaţialităţii (amfiteatrul grec), a cuvântului (Shakespeare, Molière, Racine etc.), a “abisului mistic” (Wagner), a luminii (Appia), a volumelor şi formelor (Craig), a “spaţiului interior” (Stanislavski) sau a corpurilor ce desenează şi determină spaţiul (Pina Bausch), toate definesc, până la urmă, aceeaşi idee de spaţiu înţeles ca “topos al spectatorului”.

Recuperarea acestei viziuni asupra teatrului, care aparţine, în mod fundamental, celui care priveşte, impune plasarea în context cultural şi social a tuturor transformărilor survenite asupra limbajului teatral, în ansamblu, de-a lungul secolelor şi, în special, asupra spaţiului teatral, care-i serveşte drept cupolă, după cum afirmă Octavian Saiu. Prin urmare, austeritatea medievală, grandoarea iluministă, spectaculozitatea romantică şi dictatura vizualului scenic, din secolul XXI, nu pot fi înţelese fără raportare la realitatea care le-a determinat, ca reacţie sau ca răspuns, ca mesaj sau ca semnal. În aceeaşi măsură, niciun spectacol de teatru nu poate fi înţeles în afara spaţiului viu în/din care s-a născut şi care îi determină devenirea şi îi canalizează energiile.   

Un capitol aparte îl reprezintă cel dedicat spaţiului teatral românesc, şi este concentrat în jurul a trei regizori emblemă: Silviu Purcărete (Voluptatea faustică a spaţiului), Radu Afrim (Spaţiul, ca palimpsest tridimensional) şi Victor Ioan Frunză (Spaţiul “teatrului bogat”), regizori uniţi, în eterogenitatea eclectică a stilurilor lor, de aceeaşi seducţie a spaţiului pe care fiecare, prin creaţiile sale, încearcă să-l cucerească, să-l exploateze, să-l hiperbolizeze, să-l defragmenteze şi să-l rescrie, lăsându-se, în acelaşi timp, dominat de el. Avem mai mult de-a face cu un dialog între teoretician şi operă-artist, pentru că, în acest caz, discursul critic îşi întemeiază forţa mai ales pe preferinţa intimă şi subiectivă a autorului faţă de arta celor trei creatori, şi asta îi dă o intensitate aparte, sporită de poezia autenticităţii. 

În căutarea spaţiului pierdut  reafirmă definiţia teatrului înţeles ca “bucurie de a privi” şi de a povesti în imagini, menirea teatrului de a semnifica fiind sintetizată de Octavian Saiu într-o parafrazare a unei celebre afirmaţii a lui Marshall McLuhan: Spaţiul este mesajul. Fie că este vorba despre un mesaj al comuniunii, al distanţării, al contemplării sau al participării directe, el este perceput doar datorită acestui mediu prin care este transmis şi care transformă spectatorul în “autoritatea omniscientă”, “martorul privilegiat” căruia i se propune (fără a i se înlesni, însă) “lectura vie” a actului teatral.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.