Pentru un muzeu al teatrului

Nu numai în anii de criză, România se numără printre acele ţări ex-sovietice care habar n-au să-şi valorifice sau măcar să-şi conserve acele urme ale trecerii prin istorie care alcătuiesc identitatea unui popor. Identitate, care, pe de altă parte, continuă să facă obiectul discursului public, mutilat de clişee, încărcat retoric şi lipsit de vigoare. Ţărişoarei lui Caragiale nu-i pasă nici cât negru sub unghie de o mulţime de lucruri.

De exemplu, de muzee, acele spaţii, majoritatea convenţionale, ale memoriei, în care se depozitează o cunoaştere arhivată. Iar la sfârşitul secolului trecut muzeistica a trecut printr-un reviriment bine-venit. În România nu s-a auzit de aşa ceva. Ecourile încă n-au ajuns până în frumoasa ţară dunăreană care deplânge fatalist dispariţia valorilor, oarbă la valorile care se luptă să trăiască înlăuntrul acestei comunităţi lipsite de unitate şi de coerenţă. Filiale ale muzeelor s-au desfiinţat într-o veselie în ultimii doi ani, iar muzee noi nu ştiu să se fi inaugurat, deşi ar exista o mulţime de teme, de personalităţi şi de fenomene care ar merita un asemenea spaţiu.

Poate ştiţi dvs. unde poate vedea un student la scenografie, de pildă, costumele de scenă purtate de o actriţă ca Lucia Sturdza Bulandra, care a însemnat atât de mult pentru cultura română? Sau costumele lui Calboreanu, Vraca, Botta, Iordache etc.? Dar elemente de decor din producţii de referinţă, mai vechi şi mai noi? Unde vor ajunge elementele decorului din “Faust”-ul lui Silviu Purcărete, creaţie cu o carieră internaţională cum rar a cunoscut teatrul din România? Dar costumele din “Odiseea 2001”, fabulosa creaţie itinerantă a Cătălinei Buzoianu, care a cutreierat Mediterana într-o vară de poveste, demnă de o istorie adevărată a teatrului românesc şi nu numai? De ce a trebuit ca Opera Naţională să distrugă un decor de patrimoniu realizat de Franco Zeffirelli, cedat de Covent Garden pentru spectacolul “Cavaleria rusticană. Paiaţe”, în momentul în care această producţie a fost scoasă din repertoriu?

Puseele autodistructive ale culturii române sunt la ordinea zilei. Nu e vorba doar de nepăsarea mioritico-fatalistă de genul “asta e” sau “n-avem încotro” şi nici doar de ignoranţă. Dar că motivele sunt mai multe este un fapt care pe noi nu ne ajută. Muzeul TNB, la care arareori calcă cineva şi care ar putea să-şi unească forţele şi proprietate cu alte instituţii de profil, în speţă cu alte teatre care au obiecte valoroase, nu mai poate fi vizitat pentru că TNB a intrat în reparaţii care se vor sfârşi, în cazul cel mai fericit, peste doi ani. Oare un muzeu al teatrului naţional (nu al TNB) n-ar fi util sau n-ar avea ce să expună? Teatrul este una dintre artele cele mai “consumate”, ca să apelez la limbajul marketingului şi al statisticii, din România. Este şi una dintre sferele care au furnizat valori atestate şi aclamate la nivel naţional. A fost câteva decenii şi unul dintre domeniile în care aşa-numita rezistenţă prin cultură s-a concretizat. Şi această înşiruire de motive ar putea continua.

Nu mă întreb de ce nu avem aşa ceva deja, ci de ce nu s-a gândit nimeni la o iniţiativă în acest sens. Oare se va găsi vreodată un cor de voci autorizate care să ridice această problemă şi să ia drumul adormitului şi impasibilului minister al Culturii?

Print

3 Comentarii

  1. Anca 09/05/2011
  2. adriana 10/05/2011
  3. miruna runcan 20/05/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.