Peter Brook: Dacă un teatru bun depinde de un public bun, atunci orice public are teatrul pe care-l merită

La aproape douăzeci de ani de când a fost publicat pentru prima şi singura dată în România, „Spaţiul gol” de Peter Brook, lucrare care a modificat fundamental gândirea despre teatru a secolului XX, se află acum în curs de apariţie la Editura Nemira, în colecţia Yorick. Vă oferim în avanpremieră un fragment despre critica de teatru şi puterea ei…

„Într-o dimineață, eram la Muzeul de Artă Modernă și mă uitam la oameni cum se înghesuiau să cumpere bilete de un dolar. Aproape toți aveau înfățișarea și privirea unii public excelent – folosind standardul simplu, personal, al unui public pentru care ți-ai dori să montezi… În New York, potențial, există unul dintre cele mai bune publicuri din lume. Din păcate, merge prea rar la teatru.

Și merge rar la teatru, pentru că prețurile biletelor sunt foarte mari. Cu siguranță și-ar permite să le plătească, numai că a fost dezamăgit de prea multe ori. Nu degeaba New York este locul unde criticii sunt cei mai puternici și mai duri din toată lumea. Tocmai publicul este cel care, an de an, a fost forțat să ridice și să transforme niște oameni simpli și supuși greșelii în experți extrem de bine plătiți, pentru că, exact ca atunci când un colecționar cumpără o lucrare scumpă, nu-și permite să-și asume riscul de unul singur: tradiția experților evaluatori ai operelor de artă, precum Duveen, a atins deja nivelul box-office-ului. Așadar, cercul e închis. Nu numai artiștii au nevoie de cineva care să-i protejeze, ci și publicul – iar cei mai mulți dintre oamenii curioși, inteligenți și nonconformiști rămân departe. Situația asta nu e valabilă doar pentru New York. Am trăit o experiență similară, când am pus în scenă Dansul sergentului Musgrave, de John Arden, la Athenée, Paris. A fost o mare cădere – aproape toate cronicile au fost proaste – și jucam, de fapt, în fața unor săli goale. Convinși că spectacolul și-ar putea găsi un public al lui în acel oraș, am anunțat că dăm trei reprezentații gratuite. Ispita a fost atât de mare, încât cererea a fost uriașă, de parcă ar fi fost vorba de o premieră senzațională. Publicul s-a luptat să intre în sală, poliția a trebuit să pună grilaje de fier în foaier, iar spectacolul în sine a fost magnific, actorii, încântați de căldura sălii, au dat ce puteau ei mai bine, iar la sfârșit au fost ovații. Teatrul care, cu doar o seară înainte, arăta ca o morgă tristă, acum vibra de zumzetul și murmurul succesului. La sfârșit, am aprins luminile și ne-am uitat la public. Cei mai mulți erau tineri, bine îmbrăcați, mai degrabă formal, în costum și cu cravată. Françoise Spira, directoarea teatrului, a urcat pe scenă.

• E cineva aici care nu-și permite să plătească un bilet? a întrebat.

Un singur bărbat a ridicat mâna.

• Și restul? De ce ați așteptat până acum, când intrarea a fost gratis?
• Pentru că spectacolul a avut cronici negative, în toată presa.
• Și aveți încredere în presă.
• Nu! s-a auzit imediat un cor de voci puternice.
• Și atunci, de ce…?

Din toate părțile, același răspuns – riscul e prea mare, prea multe dezamăgiri. Și așa vedem cum se trasează cercul vicios. Teatrul fără viață își sapă cu mână sigură propriul mormânt.

Altminteri, putem vedea problema și din celălalt punct de vedere. Dacă un teatru bun depinde de un public bun, atunci orice public are teatrul pe care-l merită. Totuși, e destul de greu să li se explice spectatorilor responsabilitatea pe care o au. Cum să pui asta în practică? Însă ziua în care publicul va veni la teatru din obligație va fi una tristă. Publicul unui teatru nu poate fi făcut peste noapte „mai bun”, așa, cât ai bate din palme. Într-un anumit sens, spectatorul nu poate face nimic. Și totuși, există aici o contradicție care nu poate fi ignorată, pentru că, în fond, totul depinde de el.”