Cel mai important regizor de teatru postbelic, așa cum îl consideră dicționarele, Peter Brook a împlinit săptămâna trecută, pe 21 martie, 90 de ani. Cu câteva luni în urmă a montat un spectacol și cu câțiva ani în urmă s-a retras de la conducerea Teatrului Bouffes du Nord de la Paris, care i-a fost casă și laborator peste trei decenii. După spectacole care au schimbat teatrul, gândirea despre teatru, artiștii și publicul, după volume citite azi de toți creatorii de teatru din lume, după călătorii și experimente fundamentale pentru parcursul unei arte și, în primul rând, al unei biografii personale, Peter Brook caută mai departe. Acum, pe scurt, 10 gânduri sau zece extrase și mult mai multe gânduri, alese din cărțile lui Peter Brook, publicate la Editura Nemira în ultimii ani.
1.„Pot să iau orice spațiu gol și să-l consider o scenă. Un om traversează acest spațiu gol, în timp ce un altul îl privește și e tot ce trebuie ca să aibă loc un act teatral.”
2.„Un spațiu scenic are două reguli: 1. Orice se poate întâmpla; 2. Ceva trebuie să se întâmple.”
3.„Cred că toată viaţa mea firul conducător al creaţiei n-a constat nici în idei, nici în teorii, ci în descoperirea, pe care am făcut-o foarte devreme, că teatrul are o calitate pe care o împarte cu celelalte arte până la un punct: teatrul nu este o experienţă pe care o trăieşte creatorul singur (precum pictorul în faţa şevaletului) sau împreună cu câţiva apropiaţi, ci o artă pe care o experimentează toţi cei prezenţi. «Spectacol» şi «public» sunt cuvinte care dau sens ideii de teatru ca experienţă trăită şi împărtăşită.”
4.„Nu detest nimic mai mult în teatru decât clişeele despre viaţă. Pentru a le evita, mi s-a părut că cel mai bun mod este să trec frontierele şi să continui să călătoresc. Asta e ceea ce ne îmbogăţeşte şi, totodată, ne conduce spre punctul important: publicul. Descoperim astfel o altă calitate şi ajungem pe culmea marii călătorii care ne permite să trăim o experienţă comună, actori şi spectatori deopotrivă. Suntem împreună actori şi spectatori. Ne suntem necesari unii altora.”
5.„Cum să te poziţionezi între «totul e posibil» şi «orice trebuie evitat»?! În esenţa ei, disciplina poate fi un aspect pozitiv sau unul negativ. Poate închide toate uşile, poate anula libertatea sau, pe de altă parte, poate aduce rigoarea indispensabilă care să te ajute să ieşi din ţinutul mlăştinos al lui «orice». Iată de ce nu există reţete. Să rămâi prea mult în adâncuri poate să devină plictisitor. Să stai prea mult în zona superficialului devine repede banal. Să rămâi prea mult pe culmi poate fi insuportabil. Trebuie să ne mutăm tot timpul”.
6.„Întotdeauna poți s-o iei de la capăt. În viață, asta e un mit, căci noi înșine nu o putem lua de la capăt în nicio privință. Nu poți da foaia înapoi, niciun ceas nu merge niciodată înapoi, niciodată nu avem încă o șansă. Dar în teatru se face mereu tabula rasa.”
7.„Desigur, azi, ca întotdeauna, avem nevoie să punem în scenă ritualuri adevărate, dar, pentru ritualurile care pot face din mersul la teatru o experiență care să ne hrănească viața e nevoie de forme noi. Care nu sunt la dispoziția noastră pur și simplu și nicio conferință, propunere sau decizie nu ni le va aduce.”
8.„(Actorul) trebuie să fie total implicat şi în acelaşi timp să păstreze distanţa – să fie detaşat, dar fără să se îndepărteze. Trebuie să fie sincer, dar trebuie să fie şi nesincer: trebuie să exerseze ca să înveţe cum să fie nesincer cu sinceritate şi cum să mintă mai adevărat. E ceva aproape imposibil, dar e esenţial şi cu multă uşurinţă ignorat.”
9.„Happening-ul e un model nou de mătură, extrem de eficace: cu siguranță adună bine gunoiul, dar, pe măsură ce curăță drumul, vechile dispute se fac din nou auzite. Forma împotriva lipsei de formă, libertatea împotriva disciplinei – o dialectică veche precum Pitagora, care a fost primul care a pus în opoziție termenii Limită și Infinit (…) inadecvarea din acest moment a happening-ului este că refuză să cerceteze în profunzime tocmai problema percepției. Crezându-se, în mod naiv, că strigătul <Treziți-vă!> e suficient. Că simpla chemare <Trăiește!> aduce în mod automat viața… Cu siguranță e nevoie de mai mult de-atât. Dar de ce anume?”
10.„E foarte important să acceptăm că există mister. Atunci când omul îşi pierde simţul sacrului, viaţa îşi pierde sensul şi nu e de loc întâmplător că la originile sale teatrul a fost o <taină>. Totuşi, meşteşugul teatrului nu poate şi nu trebuie să rămână un mister. Dacă mâna care ridică ciocanul nu e sigură de ceea ce face, va lovi degetul, şi nu cuiul. Vechea funcţie a teatrului trebuie respectată, dar nu cu acel tip de respect care te adoarme. E vorba de o scară ce trebuie urcată în permanenţă şi fiecare treaptă în plus înseamnă un alt nivel de calitate. Dar unde anume se află această scară? Treptele ei sunt detaliile, cele mai mici detalii cu care vă întâlniţi clipă de clipă. Arta detaliului duce spre sufletul misterului.”
Print