Peter Brook: Prin teatru putem depăşi deznădejdea

Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris III i-a decernat regizorului Peter Brook titlul de Doctor Honoris Causa, într-o ceremonie fastuoasă, care a avut loc în Aula Mare, pe 10 noiembrie 2010. Laudatio a fost rostit de criticul de teatru George Banu, profesor la Institutul de Studii de Teatru al universităţii gazdă. Citiţi mai jos transcrierea discursului rostit de Peter Brook.

Bună ziua tuturor. Îmi exprim înainte de toate durerea de a nu fi acolo, lângă dvs., în carne şi oase. Însă este foarte bine că, datorită tehnicii video, pot fi acolo până la un moment dat. Inima mea este cu dvs., iar prin această imagine sunt cât se poate de prezent la Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris III. Sunt prezent fizic doar 100%, iar fiul meu, Simon (care a ridicat diploma – n.red.), este pe acolo pe undeva. Aşadar, sunt 150% prezent, ceea ce e mai bine.

Tocmai am citit cuvintele pe care le-a rostit despre bine George Banu în laudatio. M-au emoţionat profund. Pe George Banu îl cunosc de mult, însă niciodată n-am citit un asemenea rezumat, atât de fin, atât de corect, atât de concentrat. A spus despre trecutul meu lucruri la care nu m-am gândit niciodată, trecutul fiind deja pe cale de dispariţie. Eu nu am vorbit niciodată atât de limpede şi atât de uman cum a vorbit George. Mulţumirile mele George, m-ai emoţionat. Şi ceea ce m-a emoţionat în special, în adâncul meu, au fost două cuvinte pe care le-ai folosit: “renaştere” şi “revoltă”. Ceea ce ne aduce la un element fundamental din punctul meu de vedere: experimentele generate de aceşti termeni sunt experimente ale prezentului, ale imediatului. Le-ai evocat într-un sens care ne priveşte, poate, acum sau niciodată. Cred că toată viaţa mea, firul conducător al creaţiei n-a constat nici în idei, nici în teorii, ci în descoperirea, pe care am făcut-o foarte devreme, că teatrul are o calitate pe care o împarte cu celelalte arte până la un punct: teatrul nu este o experienţă pe care o trăieşte creatorul singur (precum pictorul în faţa şevaletului) sau împreună cu câţiva apropiaţi, ci o artă pe care o experimentează toţi cei prezenţi. “Spectacol” şi “public” sunt cuvinte care dau sens ideii de teatru ca experienţă trăită şi împărtăşită. Şi astfel se revine la prezent.

Există două posibilităţi de a aborda orice demers: retrospectiva (când luăm o piesă şi purcedem la reconstituirea stilului, a ideilor pe care e posibil să le fi avut autorul sau compozitorul la un moment dat, astfel că cercetăm riguros contextul istoric în care a apărut respectiva operă) şi abordarea potrivit căreia tot ce e formă este de importanţă secundară, abordare pe care am numit-o cândva prin formula “arta ca vehicul”. În adâncurile teatrului, se petrec lucruri trecătoare, care nu sunt cu adevărat importante. Ceea ce este important e ca ele să fie un suport pentru o viaţă şi desfăşurarea ei. Astăzi, când boala mă pune în situaţia ridicolă de a-mi petrece cea mai mare parte a timpului imobil, fără să mă mişc, nu mai contează că afară, la poarta casei, se află un Renault sau un Volkswagen. Important este să existe un vehicul. Care n-are nici un sens, dacă nu mă poate duce într-un anumit loc sau într-o anumită direcţie. Acelaşi lucru este valabil pentru experienţa artistică. Ea înseamnă a merge undeva şi nimeni n-o poate face singur. Avem nevoie de ceilalţi şi de forme, care apar şi dispar de la o clipă la alta. Fiecare epocă are anumită forme – ca în arhitectură sau în modă – care corespund spiritului ei. Însă acesta este un element secundar. Principalul este ca ceva ce există în străfunful fiinţei mele, în adâncul sufletului meu, să iasă la suprafaţă să se exprime cum altfel nu s-ar putea exprima în cele câteva clipe colective petrecute la teatru, teatru care nu este echivalent cu o anumită clădire sau cu un anumit stil architectural, ci cu starea de a fi împreună, de a ne aduna laolaltă.

În relaţia mea cu universul cercetării, pe care îl întruchipează Universitatea Sorbonne, cea care m-a lansat, pe vremea când era student la Oxford, simt că, pentru mine, această instituţie este indestructibil legată de momentul 1968. Atunci am început să studiem ce ne interesa pe noi, împreună cu un grup internaţional, fiecare cu deschiderea lui. Totul a izbucnit, fireşte, în stradă. Eram, ca toată lumea, la Sorbonne. Ceea ce a creat diferenţa esenţială dintre momentul 1968 şi prezent este că, deşi fundamentele erau aceleaşi, a venit o tânără generaţie care a simţit că toate formele, fie ele instituţii, forme de guvernământ, natura puterii sau natura contestării, sunt îmbătrânite şi sclerozate. Prima reacţie a fost imaginarea unei alte puteri şi toate grupurile dintr-un spaţiu generos au început să se întrebe ce formă nouă le-ar putea lua locul celor vechi. Iată o calitate care se citea pe feţele tuturor. Când intram în universitate, vedeam speranţa, privilegiu şi datorie a tinereţii. Da, simţeam că e cu putinţă o altă viaţă, o viaţă de o altă calitate. Era o minune. Aşa cum vedem mereu realitatea dură, crudă a mişcărilor istorice, ciclul se întoarce mereu şi după o revoluţie urmează un moment de speranţă. Eu am avut imensa şansă de a trăi perioda care a precedat revoluţia, revoluţia însăşi şi etapa de după ea. După revoluţie, Franţa a fost într-adevăr o ţară a tinereţii, a improvizaţiei, a libertăţii. Iată viitorul, îmi spuneam. Nu e nevoie să vă povestesc ce ştie toată lumea, anume că, încetul cu încetul, calităţii speranţei îi ia locul dezamăgirea, fiindcă totul se întoarce sub o altă formă. Poate de aceea simt diferenţa faţă de prezent, când posibilităţile noastre sunt, poate, infinit mai mari, dar prostia este inevitabilă. Şi vedem în stradă mişcări de contestare, care spun că totul trebuie schimbat. Iar diferenţa o putem citi pe feţele oamenilor: speranţa a dispărut.

Dar sunt convins că aici, la Sorbonne, noua generaţie are speranţă, fiindcă ea este în firea tinereţii. Care este legătura dintre această stare de fapt, imperativul ca universitatea să păstreze valori inestimabile pentru omenirea care vine din trecut şi teatru? În teatru – ceea ce este din ce în ce mai greu şi cere un efort din ce în ce mai mare – trebuie să creăm ceva care dă un sens, o înfăptuire imposibil de explicat, să creăm ceea ce George a numit “o altă viaţă”, ceva impalpabil poate, inexprimabil şi de necuprins în programe, ceva care este întotdeauna posibil pentru fiinţa umană. Nu se poate explica, însă în experienţa imediată cel care iese de la teatru trebuie să plece reînnoit, cu speranţă, chiar dacă ea nu va dura. Iată ce înseamnă renaşterea. Spectacolele şi experimentele din teatrul de azi, care pur şi simplu denunţă cu furie nu sunt departe de ce vedem la televizor zi de zi, seară de seară, lăsândsu-se purtate exact în direcţia în care se îndreaptă lumea. Reacţia la ce nu merge este explicabilă – furie şi deznădejde. Însă prin teatru putem depăşi deznădejdea. Aici, la Sorbonne, avem exact aceeaşi posibilitate. Să luăm trecutul şi tot ce s-a gândit despre el ca pe ceva ce trebuie păstrat în forma sa. Când eram tânăr, mă pregăteam pentru examenele cele mai grele numai cu o seară înainte. Memoria mea reţinea totul în viteză, înghesuiam totul pe hârtie în ultima clipă. La o zi după examen, uitam tot. Astăzi nu mă simt deloc cultivat. Din fericire, nu prea merg la televiziune, unde se pun întrebări inteligente şi erudite şi unde aş fi cel mai neghiob dintre toţi. Nu sunt cultivat în acest sens. Însă n-aş fi în stare să vorbesc ca acum, de n-ar fi acele lucruri extraordinare dinlăuntrul meu şi din lumea din jur, lucruri care s-au născut odată cu lumea şi care, în mişcarea ciclică care ne-a adus în bucla pe care o străbatem acum, au adus anumite elemente în gândire, în filosofie şi în teologie, în înţelegerea mişcărilor artistice, care arată o calitate a inteligenţei, a sensibilităţii şi a înţelegerii mult superioare azi. Graţie acestei schimbări ne reînnoieşte. Şi sunt atât de bucuros că avem acum o relaţie între experimentele din teatru, unele mai bune, altele mai rele, dar oricum reînnoite, şi cele care vor urma, ceea ce poate face să vibreze ceva dătător de încredere şi speranţă.

Aici, la Sorbonne, toate bibliotecile, tot ce s-a studiat, întreaga cunoaştere de tip intelectual nu trebuie să se oprească, să se limiteze la a repeta, dar în alt limbaj, ceea ce s-a scris, s-a gândit şi s-a explicat deja de la o generaţie la alta. Fiecare are posibilitatea de a redescoperi în societate, pentru el însuşi sau ea însăşi, singur, în familie, sau alături de alţi oameni, ce înseamnă renaşterea sentimentelor sau a ideilor sale. Avem posibilitatea de a face asta, de a gândi pentru noi înşine. Iată de ce astăzi, aici, am privilegiul şi bucuria de a primi ceva din partea dvs. Sunt extrem de bucuros fiindcă acest dar nu este, de fapt, pentru mine, ci pentru noi toţi, pentru cercetările noastre. De aceea nici nu am cuvinte să vă spun cât regret că nu sunt cu dvs. decât pe jumătate, însă prin acest obiectiv, graţie tehnologiei, vă simt aproape în clipa de faţă. Mulţumirile mele pentru toate acestea şi sper că ne vom revedea curând.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.