Oana Bogzaru, Teatrologie, anul II, UNATC București
Pippo Delbono e întotdeauna Pippo, niciodată Delbono, la fel cum Peter Brook e întotdeauna Brook. Este, probabil, una dintre cele mai frumoase observații ale lui George Banu despre acest personaj din lumea teatrului. Așa se explică, într-o oarecare măsură, acea relație de intimitate controversată dintre spectacol și public. La Sibiu a fost în permanență un raport de respingere – empatizare. Spectatorul român e foarte atașat de viziunea lui asupra teatrului. E bine să mai vedem și altceva, dar să avem măsură! Mulți dintre noi sunt spirite adaptate noii societăți, cel puțin în aparență. Sigur, nu suntem împotriva homosexualilor, suntem și filantropici când ne permitem. Uneori, când avem prea multă mâncare în frigider ne mai fuge gândul și la copiii somalezi…Tot din când în când ne mai revoltăm, mai ieșim la un protest, dar puțini rămân pe baricadă. Ce să mai, adevărați cetățeni, oameni ai societății contemporane! În timpul și după spectacolul „Orhidee” al lui Pippo Delbono m-am întrebat: dar nu cumva sunt ipocrită? Nu cumva suntem toți niște ipocriți care țin mai mult la regulile de etichetă decât la adevăr? Dar nimic din acest spectacol nu te cheamă la judecată, ci, mai degrabă, te compătimește…
E o floare frumoasă și în același timp periculoasă pentru că nu poți face diferența dintre cea adevărată și cea falsă. Orhideea e un androgin și un simbol al perfecțiunii, un apanaj al aristocrației. Poate aceasta îi va mulțumi pe spectatorii din categoria A… Pippo Delbono creează un spectacol al sunetului și al imaginii înainte de toate. Vocea lui e hipnotizantă, ca atunci când copil fiind ascultai povești înregistrate. Pippo stă printre spectatori și citește textul. Lectura devine o acțiune obiectivă, de distanțare și impersonalizare. Fiecare moment din reprezentație e o amintire, o experiență, o afinitate cu ceva sau cineva, de aici și relația de profundă intimitate și de controversă. Pippo – omul, regizorul, actorul, dansatorul se deschide în fața ta ca o carte. Unele pasaje se transformă în poezie poate nu datorită textului în sine, ci datorită vocii, căldurii din ea. Te face atent, te seduce și te ia pe un drum aparte. Îți vorbește despre livada de vișini care e a ta, și a ta, și a lui, a oricui, despre Ofelia pe care o înțelege mai bine prin mama lui, despre politică și revoluție, frumusețe și mizerie. Poveștile curg una după alta de parcă ai sta la masă cu un Homer al contemporaneității, dar care nu e orb…
Dincolo de universul poetic e cel al controversei. Momentul cel mai șocant al spectacolului e cel în care Pippo Delbono prezintă un filmuleț cu mama sa pe patul de moarte, care pierde sânge încontinuu. E conștient de oripilitatea acestui gest și de percepția publicului, dar lui nu-i pasă.
Pentru el e o salvare, o detașare. Limbajul personal trece printr-un proces de universalizare, adică mama lui devine mama tuturor. De aceea, pentru Pippo cel puțin, acest gest șocant se justifică. Neașteptat, unii spectatori sunt intrigați de alte imagini, dar emoționați până la lacrimi de această scenă a morții. E inutilă o dezbatere asupra acestui subiect. Se face sau nu se face așa ceva? E de acceptat sau nu? E cert că întotdeauna vor exista și oameni pentru care acest gest rămâne unul oripilant și de exhibiționism.
„Orhidee” are aparent forma unui spectacol alcătuit din colaje. Poveștile se succed fără o vădită legătură între ele. După revoluție urmează o parodiere a operei, apoi livada sau mama. Nu ordinea contează, ci modul în care sunt realizate. Pippo la nivel de creație vorbește despre un pacurs sinuos, dar precis și matematic. La fel de greu și de complex ca mersul actorilor de teatru Nō. Lumea este destructuralizată și reconfigurată în raport cu propriul sine. Prin limbaj povestea circulă mai departe, dar nu orice fel de limbaj, ci unul care să comunice tuturor, să fie valabil pentru toți. Uneori e poezia, alteori e tonul agresiv, puternic, care te face să scrâșnești din dinți. Actorii cu handicap, unii deveniți celebri, precum Bobò devin doar o imagine prin care se exprimă ceva. Nu sunt protagoniști. Un actor, mai mult decât anorexic, se plimbă cu o pancartă pe care scrie „grazie”. Și ai senzația că e o mulțumire sinceră și nu o ironie.
Reorganizare a haosului, împărtășire a tot ceea ce este personal, etc. „Orhidee” rămâne experiența unui altfel de teatru.
Orhidee
prezentat în cadrul FITS 2014
Conceput și regizat de: Pippo Delbono
Distribuție: Dolly Albertin, Gianluca Ballarè, Bobò, Margherita Clemente, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinella
Imagini și filme: Pippo Delbono
Lumini: Robert John Resteghini
Manager tehnic: Fabio Sajiz
Sunet: Corrado Mazzone
Lumini și video: Orlando Bolognesi
Costume: Elena Giampaoli
Mașinist șef: Gianluca Bolla
Manager producție: Alessandra Vinanti
Organizare: Silvia Cassanelli
Mulțumiri: Cinémathèque suisse Lausanne & Touhami Ennadre
Fotografii de Maria Ștefănescu
Print