Să încerci să-l montezi pe Cehov „altfel” este, pe de o parte o modă, pe de altă parte, o necesitate. În cazul lui Cehov, direcţia trasată de Stanislavski a fost atât de puternică, încât îndepărtarea de la acea linie a însemnat – la noi încă mai înseamnă – un act de curaj. Pentru că spectactorul care merge la teatru să vadă un spectacol după o piesă de Cehov se aşteaptă (încă) să vadă o montare „clasică”, „adevărată”… Dacă nu mă credeţi, faceţi un mic sondaj la intrarea sau la ieşirea din sala de spectacol sau măcar trageţi cu urechea la discuţiile din jur.
„Platonov” de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, montarea lui Alexandru Dabija, îşi propune să de-construiască din interior acest tip de interpretare, adoptându-i mijloacele şi mergând cu ele până acolo unde patetismul atinge grotescul, iar grotescul capătă (şi) accente comice. O alegere interesantă cel puţin, care are meritul că poate fi citită în două direcţii, pe ideea „cum vă place”. O parte a publicului va gusta un spectacol de mare respiraţie, cu un decor (marca Dragoş Buhagiar) şi frumos, şi sugestiv, şi inteligent, şi multifuncţional, şi „cehovian”, care deschide nenumărate posibilităţi de interpretare, se joacă subtil cu spaţiile şi e o poveste în sine. Cu actori şi interpretări tulburătoare – şi la Ofelia Popii, şi la Cristina Flutur –, cu un text decupat inteligent… Într-un cuvânt, o poveste minunată şi tristă, numai bună pentru jocurile cu emoţia şi de-a emoţia. Un Don Juan de ţară, neputincios şi laş, ce frânge inimile tuturor femeilor care-i ies în cale, care stârneşte pasiuni şi chinuri şi este incapabil să acţioneze vreodată în vreo direcţie, şi care, în fapt, seamănă mai mult cu un Oblomov decât cu un Don Juan…
O altă parte a publicului va căuta, poate, ceva dincolo de acest strat de suprafaţă pe care regizorul îl ţese cu bună ştiinţă, dar împotriva căruia se întoarce de câte ori are prilej şi încearcă să-i distrugă magia cu propriile arme. Că nu întotdeauna reuşeşte este o altă discuţie, dar asta nu afectează calitatea montării (decât parţial), pentru că planul B (cel de suprafaţă) funcţionează în permanenţă. Ca un goblen cusut frumos şi în culori atrăgătoare, pe care-l întorci din când în când invers şi-i vezi nodurile, aţele şi cusăturile din spate, aşa e construit şi de-construit mecanismul piesei lui Cehov şi, mai mult, al lumii privită de Cehov. Ce anume vrea să vadă e, până la un punct, alegerea privitorului…
Spectacolul începe cu o scenă în care toate personajele sunt adunate la un loc, într-un spaţiu îngust, unde tronează un dric uriaş. Dricul va funcţiona în scenele următoare pe post de pat/cuibuşor de nebunii, iar spaţiul îngust şi sufocant – o lume prea mică pentru atâţia oameni – se va deschide lăsând loc grădinii de la moşia Annei Petrovna, ce va rămâne în permanenţă vizibilă în spatele unei pânze subţiri ca o ceaţă, prin care se întrezăresc şi micul pavilion, şi pianul, şi oamenii. Jonglând în permanenţă cu „aici” şi „acolo”, regizorul se joacă de-a individualizarea. O tehnică simplă, prin care toate personajele ies din mulţimea de dincolo şi sunt aduse „la rampă” din când în când, îşi spun parte din poveste şi se întorc în mulţime. Un carusel nebun din care, aparent fără logică, se desprinde câte un „jucător”, iese în faţă şi capătă individualitate. Şi, deşi aparent universul tot gravitează în jurul lui Platonov, spectacolul lui Alexandru Dabija conduce spre altceva. Fiecare gravitează în jurul lui însuşi, este o lume fragmentată şi incapabilă de comunicare, în care iubirea rămâne doar un subiect de monologuri care nu devin niciodată dialog.
Distribuindu-l pe Nicu Mihoc în rolul lui Platonov, regizorul şi-a asumat riscul ca personajul să nu fie cu adevărat credibil ca Don Juan-ul şarmant care iscă patimi, dar în fapt, prin Nicu Mihoc şi prin felul cum el îşi asumă rolul lui Platonov întreaga „comèdie” capătă accentele groteşti pe care le-a intenţionat regia. Desigur, pentru planul de suprafaţă şi pentru tabăra amatorilor de emoţie „cehoviană”, soluţia nu va fi satisfăcătoare. Căci orice lacrimă care va sta gata să ţâşnească în anumite scene în care Ofelia Popii se va avânta în declaraţii tulburătoare – în rolul Sofiei cea dispusă să-şi arunce la coş căsnicia (oricum nefericită şi nesatisfăcătoare), în numele unei pasiuni ce a rămas la fel de vie după ani întregi – se va usca de la sine şi se va îneca imediat într-un hohot de râs ironic în scena următoare… Iar dansul femeilor care-l parazitează cu iubire devoratoare pe bărbatul de mult trecut de momentul când farmecul lui ar putea stârni astfel de furtuni devine ridicol şi lumea toată pare o farsă sinistră şi grotescă. În fapt, felul cum Alexandru Dabija se revoltă cu subtilitate împotriva unei anume poezii dulcege a sentimentelor are o doză serioasă de sarcasm, care însă rămâne nedusă până la capăt în anumite scene. Iar patetismele rămân doar patetisme, fie ele şi asumate…
Bine gândită este construcţia junglei în care iubirea e nu doar caraghioasă şi ridicolă, ci, mai mult, o armă periculoasă în mâna oricărei femei. Iar femeile din „Platonov” de la Sibiu sunt extrem de nuanţate. O Anna Petrovna (Serenela Mureşan) puternică şi voluntară, ironică şi inteligentă – ca o femelă care vrea să-şi devoreze masculul; o Sofia (Ofelia Popii) sentimentală şi romantică, dar dominatoare prin însăşi sensibilitatea şi frumuseţea ei fragilă; o Saşa (Cristina Flutur), care în rolul de soţie „proastă” pare că dăruieşte totul, dar care, în fond, prin cucernicia ei, prin slăbiciunile asumate şi, mai ales, prin grija ei maternă este cea mai puternică dintre toate. Între ele, Platonov e prins în plasă… şi rămâne de la început şi până la sfârşit doar „obiectul” iubirii lor, care-l şi ucide. Jocul subtil al victimei care devine călău şi invers este bine surprins în montarea de la Sibiu.
Un personaj cu totul aparte prin felul cum e conceput şi, mai ales, prin felul cum este jucat rămâne doctorul, care, în interpretarea lui Marius Turdeanu, amestec de inteligenţă ironică şi sensibilitate reală (singurul om care trăieşte şi simte cu adevărat în „Platonov”), este, poate, cel mai puternic şi mai nuanţat din întregul spectacol. Punctul de intersecţie. Iar „gustul” ce rămâne este muzica aproape subliminală a lui Vasile Şirli…
Print