„Aici, nimeni nu răspunde de nimic. Răspundere, în genere, nu există. Dar, dacă un cadavru s-a găsit, e musai şi o înmormântare să fie. Nu, nu există răspundere, dar trebuie îndeplinite formalităţile. […] Iar pe voi, de la locurile voastre, să vă poarte marşul funebru” (Henrik, Cununia).
Cununia, scrisă în 1946 de dramaturgul polonez Witold Gombrowicz, în timpul exilului de 24 de ani în Argentina, e o dramă a formei, a artificialului, în care dezastrul se naşte din capriciu şi din provocarea soartei, din limitările impuse de obiceiuri şi ceremonial: „Cine îi preschimbă pe muritorii obişnuiţi în zei, în regi? Oamenii…” Astfel, oamenii sunt cei care trebuie subjugaţi, cei beţi de propria lor importanţă de valeţi toleraţi, cei ce pot fi cumpăraţi cu titluri şi promisiuni, cei ce (se) mânjesc cu vorbe şi ale căror suflete de lachei îngenunchează cu uşurinţă la picioarele funcţiilor şi rangurilor. Cei care hotărăsc, cei puternici, nu se pot împiedica vreodată de cei care servesc la masa puterii, iar între crimele de război şi apărarea siguranţei naţionale nu este, de multe ori, decât o diferenţă de semantică şi de parafă.
Drama scrisă de Gombrowicz este aceea a denaturării şi a deformării, a unei lumi ameninţate de „tembelism şi de ridicol”, în care măştile se descompun, lăsând fire subţiri de sânge şi de ură să se întrevadă în spatele lor, o lume în care gloria nu se câştigă, ci se pompează din slugărnicia celorlalţi. Este lumea în care măştile puterii dansează elegant, în ritmul impus de mitraliere şi de salvele de tun, o lume a Varşoviei odată strălucitoare, dar acum sfârtecată de al Doilea Război Mondial, mutilată de masacrul de la Katyn, cu o guvernare exilată la Londra, o lume a disperării şi a fardurilor ce maschează răni necicatrizate.
Interesantă este alegerea dramaturgului polonez de a-şi însoţi piesele de o prezentare introductivă, a cărei necesitate el însuşi o explică (în micro-prefaţa la Opereta): textele contemporane se pretează tot mai puţin pentru lectură şi doar prin reprezentare scenică sensurile lor pot deveni accesibile. De aceea, îi avertizează pe cititori asupra intenţiilor lui, îi seduce şi îi bruschează deopotrivă şi speră să se răsfrângă în imaginaţia lor. Este vorba tot despre un joc periculos al cuvintelor care prefigurează cuvinte, care ridică ziduri şi înalţă preconcepţii. Mai mult decât indicaţii de lectură sau de regie, Ideea dramei – titlul acestor introduceri – conţine, mai degrabă, indicaţii de atitudine şi de înţelegere. Înaintăm în text cu viziunea deformată şi încercăm „să putem desluşi înţelesul visului”.
Aşa se întâmplă şi în Cununia, care este, de fapt, reprezentarea visului întunecat al lui Henrik, vis care deformează lumea exterioară, un vis în care eşti singur, fără, totuşi, a exista în sine, un vis în care oamenii se creează şi se recreează, până la disoluţie. Undeva, la întrepătrunderea dintre Viaţa e vis şi Hamlet, Henrik, prinţul regatului născut din cuvinte, spune, pe acelaşi ton artificial pe care îl dispreţuieşte: „Eu nu exist. În afara mea mă creez. Umanitatea doar o recit… Nimic nu se decide în mine. Totul se hotărăşte între noi. Între noi se formează forţele, inspiraţiile, mirajele şi idolii care ne poartă ca pe nişte paie… Iar noi ne împleticim”.
Gândirea e lucidă, dar acţiunile sunt stranii, confuze, deoarece exprimarea gândurilor prin fapte e anevoioasă – depinde întotdeauna de un context, iar asta o încătuşează, o limitează, o înveşmântează în vălurile adecvate societăţii şi rigorilor ei sufocante, care sugrumă adevărul. „Nu răcnesc, spune Tatăl. Glasul meu răcneşte”.
Cuvintele nasc gesturi, „cuvintele creează realitatea”, gesturile nasc situaţii – Henrik îngenunchează în faţa tatălui său (fără a şti de ce), i se supune, gest care determină autoritatea tatălui, ce devine, astfel, rege şi „demnitar al demnităţii”, apoi rostirea cuvântului „trădare” îl forţează pe Henrik să salveze aparenţele (singurele, de altfel, care se mai pot salva) şi să-şi azvârle părintele în închisoare, devenind propriul său rege şi zeu. Până la urmă, el este cel care „trădează trădarea”.
În micul univers cochet al cadrilurilor şi al banchetelor, au adesea loc izbucniri violente de ură şi furie, în care limbajul se contorsionează, cuvintele devin lipicioase şi apăsătoare, iar relaţiile se redefinesc, pentru că: „un beţivan, ca să pară treaz, se conformează beţiei altui beţivan”. Acelaşi beţivan care, confundat cu un ambasador, de către adoratorii curţii, este obligat să adopte jargonul diplomatic şi se lăfăie în noile formulări golite de sens, îmbrăcăminte pompoasă pentru aceleaşi gânduri intrate în putrefacţie.
Cununia este, de fapt, ceea ce Henrik ar vrea să se înfăptuiască între el şi Mania, fata „înghiţită de o slujnică” şi care îi fusese logodnică, înainte de a pleca pe front, ca „fiu al războiului”. Doar că reputaţia fetei, între timp, se deteriorase şi, deşi plecăciunile valeţilor şi curtenilor pompează încredere în Henrik, iar cele ale actorilor, virtuozilor şi poeţilor pompează divinitate, gelozia faţă de Vlad, bunul lui prieten, nu poate fi înăbuşită decât prin alte cuvinte: cuvinte de proslăvire a ingenuităţii (recuperate a) Maniei. Principele nu are nevoie de respect şi adoraţie, ci de semnele exterioare ale acestora, în ceasul de încercare al marii reprezentaţii finale: cununia. „Eu şi ea vom crea între noi cea mai mare cantitate de dragoste posibilă, cu ajutorul zâmbetelor, privirilor, mângâierilor. Vom crea între noi dragostea, puritatea, fidelitatea”.
Dar e nevoie şi de cuvintele lui Vlad (mai degrabă de replicile lui deprinse în repetiţii), care să-şi promită moartea drept gaj al fericirii conjugale. Totul se petrece din capriciu, viaţa şi moartea se comandă în acest joc sumbru şi „grozav de artificial”, cu uşurinţa cu care se serveşte ceaiul la five o’clock.
Revoluţionarii sunt cei care „arată cu deştu’ lor năzdrăvan, la care se zgâiesc toţi curtenii”, adevărul, cei care ameninţă măştile, pentru că se apropie prea mult de ele, cei a căror atingere pe ei îi umflă şi pe puternicii zilei îi dezumflă, în veşnicul ceremonial al personalităţilor gonflabile.
Războiul măştilor care chinuie alte măşti atinge apogeul atunci când „vorbirea crapă”, din cauza inflaţiei de cuvinte, dar galopul asurzitor şi inutil continuă, înspre nicăieri, în lupta pentru afirmarea „liturghiei omeneşti” şi a „bisericii pământene”.
„Masca îndărătul căreia sângerează, din pricina unei dureri comice, chipul strâmb al omenirii” – astfel îşi autodefineşte Gombrowicz piesele. În Cununia, se dovedeşte a fi un maestru al limbajului, pe care îl supune, îl dezmembrează, îl rearticulează şi îl sleieşte de puteri, lăsându-l să îmbrace în haine de gală schelete, răni purulente, clişee greţoase şi idei reciclate. Pe carul lui alegoric defilează măştile prăfuite ale unei puteri bolnave, capricioase, bufonade ale demnităţii şi prestigiului social, personaje-marionetă, care îndrăgesc prea mult ritmul îndrăcit al balului, pentru a-l abandona în faţa raţiunii. Odată cu măştile, s-ar evapora şi speranţa.
* Cununia face parte din volumul Witold Gombrowicz – Teatru, Editura Rao, Biblioteca Witold Gombrowicz, Bucureşti, 2009, trad. Olga Z
Print