Veneţia, care trage să moară de o eternitate, dar nu-şi dă duhul nicicând. Roma imperială, oraşul porţilor magice, al lupanarelor şi al nesfârşitelor lupte pentru putere. Scoţia bântuită de stafii şi de vrăjitoare malifice, prin care se joacă destinul. Îndepărtata insulă în care unelteşte Prospero. Provinciile ruseşti din cehovianul secol XIX, în care lumea veche dispare măturată de o altă ordine social, dar şi oraşul din Rusia secolului abia încheiat, distrusă de totalitarismul care a multilat tot veacul. Mahalaua bucureşteană din lumea lui Caragiale, palpitând între realitate istorică şi ficţiune. Acestor li se adaugă multe spaţii dintr-o geografie interminabilă, spaţii unice, născocite de dramaturgi şi concretizate de creatori de teatru pe scene, spaţii nemulţumitoare pentru mintea leneşă şi imaginaţia firavă, care vrea să i se livreze tot pe tavă, pentru a “consuma”.
Nu pentru “consumatori” pare să fie ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru, care va avea loc la Bucureşti în 28 octombrie-6 noiembrie, ci pentru iubitori mai mult sau mai puţin cunoscători. Pentru cei dispuşi să vadă pentru a nu ştiu câta oară “Furtuna” lui Shakespeare sau “Neguţătorul din Veneţia”, “Trei surori” şi “Unchiul Vanea” ale lui Cehov, “Caligula” lui Camus sau “Lecţia” şi “Cântăreaţa cheală”, celebrele piese ale lui Eugen Ionescu. Ediţia din 2011, care va stârni, fără îndoială, dispute în privinţa selecţiei, aşa ne-au obişnuit ediţiile anterioare, pare o invitaţie la (re)descoperirea infinitei geografii imaginare a teatrului, aşa cum se practică el azi în România şi nu numai. Spectacolele care vor participa la festival sunt piese semnificative din puzzle-ul care alcătuieşte portretul regizorului din România de azi, oricare i-ar fi numele, notorietatea, generaţia sau estetica pusă la lucru.
Unul dintre principalele elemente pe care le au în comun regizorii ale căror producţii mai mult sau mai puţin recente se vor juca la Bucureşti este mobilitatea. Mai mult decât alţi colegi de breaslă, Andrei Şerban, Victor-Ioan Frunză, László Bocsárdi, Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu sau Tompa Gabor au, într-o măsură mai mare sau mai mică, bunul obicei de a nu se repeta pe sine. Fiecare dintre cei enumeraţi au în portofoliu destul de multe spectacole care nu seamănă unul cu altul. Creatori cu substanţă, care nu se tem nici de clasici, nici de contemporani, ajunşi la un nivel mai jos de care nu coboară, regizorii amintiţi şi alţii dintre cei invitaţi la FNT nu sunt utilizatori de reţete, ci experimentatori de formule şi de idei, creatori dinamici, care şi-au încercat mâna în diverse registre şi în destule zone ale dramaturgiei, revenind, e drept, la joaca irezistibilă cu piesele lui Shakespeare.
E cazul lui Alexandru Tocilescu, autorul unui musical după „Nevestele vesele din Windsor”, care poate fi văzut în festival, ca şi incisiva creaţie a lui László Bocsárdi după „Neguţătorul din Veneţia”, ca şi studiul lui Radu Penciulescu după „Macbeth”, ca şi „Furtuna” rafinată a lui Victor-Ioan Frunză, atât de curtată de festivalurile din România.
Silviu Purcărete descinzând în pitoreasca lume a lui Caragiale într-un spectacol montat la Sibiu după „D’ale carnavalului”, Alexandru Dabija revenind cu mult umor la basmul lui Ion Creangă şi la omul cehovian, László Bocsárdi încumetându-se să pună în scenă „Caligula” lui Albert Camus, unul dintre cele mai poetice şi mai fine texte dramatice din secolul XX, Alexander Hausvater scuturând păpuşile de praf, scoţându-le din tipare şi punându-le să joace tragicomicele peripeţii ale soldatului Svejk în război într-un spectacol pentru adulţi, al cărui secenariu este scris de regizor, Tompa Gabor transformând subtila comedie „Leonce şi Lena” a lui Georg Buchner într-un spectacol-studio în fertila tradiţie a teatrului de artă. Teodor-Cristian Popescu punând sub lupă infernul capitalismului, cu un aer SF, în „Metoda” de la Teatrul Nottara. Radu Afrim venind de la Sfântu Gheorghe cu „Mai întâi te naşti”, de Line Knutzon, un spectacol după un text care-i ridică mingea la fileu, permiţându-i să se joace mult cu actorii, cu spaţiul scenic, cu lumini şi umbre vizibile sau ascunse.
Pe lângă o secţiune dedicată actorului, FNT propune, de fapt, prin selecţia centrală, din care fac parte creaţiile amintite, asemenea fragmente de portrete in the making ale regizorilor, minţile din spatele scenei cărora li se datorează ce se întâmplă pe scenă. Recunoaştere firească, discretă, inevitabilă. Aşteptăm ca la anul să se întâmple la fel cu scenografii.
Print