Povestaşul faţă cu însingurarea

Unul dintre spectacolele pe care mizează Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte stagiunea aceasta este „Helter Skelter”, de Neil LaBute, în regia lui Cristi Juncu. Pentru cei care au idee despre dramaturgia canadianului de origine anglo-irlandează şi de teatrul pe care-l practică regizorul, dornic să spună poveşti, convins că „unicitatea nu vine din abilitatea speculativă a povestitorului, ci din însăşi fiinţa lui”, această creaţie scenică nu este deloc o surpriză. Cu alte cuvinte, spectacolul se ridică la înălţimea cu care ne-a obişnuit Cristi Juncu şi este construit în spiritul unei discreţii regizorale care înţelege să lase actorul în prim-plan, să-i permită să se dezvăluie, în deplina lui individualitate, în interiorul unei poveşti pe care, într-adevăr, nimeni n-o poate spune la fel.

Vedem, şi de data aceasta, un spectacol închegat, care curge firesc, fără opinteli şi fără timpi morţi, hotărât să arate pe scenă poveşti dintr-o lume pe care o recunoaştem, pentru că este a noastră, cu personaje verosimile, în care se ascunde întotdeauna ceva nebănuit sau mai bine zis  o dimensiune ce ne rămâne necunoscută, o dimensiune pe care o bănuim, dar pe care nu o descifrăm. „Helter Skelter”, un spaţiu în care se întâlnesc întâmplări din neînţeleasa lume contemporană, este o variaţiune reuşită pe tema „omul, această fiinţă enigmatică”,  o variantă scenică ce propune trei poveşti/ cazuri disecate din capul locului cu bine-venită ironie. Poveştile şi protagoniştii lor se întâlnesc într-un restaurant, de Crăciun, moment în care, dincolo de luminiţele din brad, de febra cumpărăturilor şi de dispoziţiile duioase, dincolo de zâmbete şi de urări de sezon, se ascund răni nevindecate, întrebări chinuitoare, obsesii şi neputinţe, care ies la suprafaţă tocmai într-un moment sărbătoresc a cărui consistenţă religioasă a ieşit de mult din prim-plan. La „Helter Skelter”, clienţii veniţi de Crăciun, fiecare la masa lui, fiecare în spaţiul lui delimitat, îşi joacă un episod dintr-o dramă personală.

Un tânăr soţ (Vlad Zamfirescu) care-şi înşală soţia (Antonia Micu) acum însărcinată chiar cu sora ei, un fante urban (Mircea Silaghi) ,somat de fosta iubită (Cosmina Lirca) să-i explice de ce a părăsit-o cândva, un cuplu de homosexuali (Vlad Zamfirescu şi Bogdan Farcaş), ridiculizat, deşi aflat într-un moment dramatic, de neîncrederea obsesivă şi de conflictul închipuit alimentat de sora (Cosmina Lirca) celui părăsit de partenerul care mai are puţin de trăit. Acestea sunt personajele care se întâlnesc fizic în restaurant, dar nu reuşesc să se întâlnească şi pe coordonate sufleteşti. Alienarea pluteşte în aerul luminat de lumânările festive, câte una pe fiecare masă, dar şi în gesturile şi în cuvintele fiecărui personaj. Departe de celălalt, de care îl desparte ceva, fiecare personaj vorbeşte pe limba lui, insuficient sau deloc înţeleasă de cel de lângă el. Comunicarea este, aşadar, afectată, şi fiecare rămâne prizonierul unei singurătăţi şi al unei dreptăţi personale. Aşa se întâmplă cu soţia înţeleasă, care apelează la un gest de tragedie antică, fireşte acum anacronic, când destinul şi hybris-ul înseamnă altceva decât în teatrul din Antichitate, cu iubita părăsită, care cere să i se explice trecutul şi sfârşeşte prin a vrea o partidă de sex cu „ticălosul” care a părăsit-o, cu sora fără glas, bolnavă de teoria conspiraţiei şi de grija faţă de fragilul frate homosexual.

În cele aproape două ore petrecute pe scenă, însingurarea de celălalt se desface în trei situaţii convingătoare, ce exemplifică o psihologie a omului inexplicabilă fără rest, datorită unor interpretări unitare, mult îndatorate detaliului lucrat minuţios şi fin, nivel la care se văd cel mai bine, dincolo de talentul personal şi de inteligenţa actorilor, meritele regizorului Cristi Juncu. Şi acest spectacol este o demonstraţie de fineţe, care lasă actorul să iasă la lumină, punându-l în situaţii care-i permit să se dezvăluie în forţă. Aceluiaşi scop îi serveşte şi scenografia discretă, în sensul pozitiv al cuvântului, semnată de Cosmin Ardeleanu, care pare, şi el, adept al teoriei „maxim de efecte cu minimum de mijloace”. Adecvarea şi arta de a doza ingredientele, pe care le-am remarcat şi în celelalte spectacole mai mult sau mai puţin recente ale lui Cristi Juncu, sunt şi de data aceasta cărţi câştigătoare. Aflat la polul opus al regizorului monomaniac, într-o vreme în care Occidentul şi nu numai se întoarce la actor, ieşind de sub tirania regiei, Cristi Juncu rămâne fidel statutului de povestaş, lăsând poveştile să se spună firesc şi credibil pe scenă.

Fotografii de Cosmin Ardeleanu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.