Poveşti, alienare, Auschwitz…

Radu Afrim este, fără îndoială, unul dintre cele mai vehiculate nume din regia românească actuală. Un regizor care (s)-a construit distrugând mituri, care a încercat să impună o nouă estetică… originală cu orice preţ, care s-a supus modei şi mode(le)lor, încercând în acelaşi timp să şi le adjudece.

Şi iată că acum pune în scenă la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti un text al lui Savyon Liebrecht, o scriitoare israeliană, născută din părinţi supravieţuitori ai Holocaustului, un text pe care-l tratează cumva diferit de maniera cu care şi-a obişnuit spectatorii. Aşadar, „Miriam W.” nu se încadrează deloc în ceea ce critica românească a numit „estetica afrimiană”. Ba e chiar un spectacol „cuminte”, montat parcă împotriva propriei estetici… de parcă regizorul ar fi vrut să demonstreze că poate şi aşa. Iar rezultatul e o poveste, la prima vedere despre urmările Holocaustului, despre dramele săpate în oameni pentru mai multe generaţii, iar în plan ceva mai îndepărtat, e o poveste despre alienare sau, mai bine spus, despre una dintre multiplele feţe ale alienării (ca să revenim la estetica afrimiană).

Construit pe două planuri – final de ani ’60, când rănile victimelor directe ale Auschwitz-ului încă sunt vii, şi anii ’90, când aceleaşi răni se deschid din nou – spectacolul amestecă trecutul şi prezentul aproape cinematografic.

În decorul Iulianei Vâlsan, o casă veche, plină toată de urmele unui trecut care n-a apucat să moară, printre mobile vechi şi greoaie, începe povestea lui Miriam, femeia care se întoarce după 20 de ani în locurile copilăriei, ca să vândă tot şi să scape de fantome. Iar prima scenă – o întâlnire cam ca-n filmele americane, care se doreşte plină şi de puţin suspans, şi de puţin mister, între o femeie care nu mai e la prima tinereţe, dar încă plină de senzualitate (Oxana Moravec), şi un bărbat fermecător şi evident îndrăgostit de ea (Andi Vasluianu) – îşi găseşte ceva mai greu ritmul şi schimbul de replici ar avea nevoie din loc în loc de o infuzie de firesc, pe care, de altfel, cei doi o vor descoperi de-abia spre ultima parte a montării.

Locul e bântuit de propriile amintiri, din dulapuri ţâşnesc – din nou un efect cinematografic – imagini multiplicate ale adolescentei Miriam, mâinile ei, capul, părul, ea însăşi în urmă cu mai bine de 20 de ani, pe vremea când casa era locuită de familia ei. Timpul începe să curgă invers, se lasă o cortină transparentă, iar în spatele ei începe povestea unor oameni care au supravieţuit Auschwitz-ului. De fapt, regizorul amestecă timpurile. Miriam cea de acum se întâlneşte cu Miriam cea de atunci şi retrăieşte într-o singură seară trecutul de care fuge de 20 de ani.

De data asta Radu Afrim pariază pe simplitate şi lasă textul să curgă, mizând pe acel prim nivel al emoţiei la care nici un spectator nu poate rămâne indiferent şi care s-ar putea rezuma aşa: nevoia omului de poveste, reacţia la suferinţă (mai ales atunci când e vorba de Holocaust) şi un anume fel de duioşie care se ţese între cele două planuri temporale şi pe care l-aş numi efectul clepsidrei (bine susţinut scenografic).

Aşadar, istoria care se întâmplă în casa cea veche, în care de undeva, din fundal, o lumină roşietică pătrunde printr-un fel de rozetă, este, aşa cum spuneam mai devreme, o poveste despre alienare. Două surori, Marta (interpretată destul de liniar de Clara Flores) şi Carola (Ada Simionică, probabil cea mai nuanţată dintre interpretările spectacolului, alături de cea a Florentina Năstase în rolul lui Miriam – adolescenta) au supravieţuit Auschwitz-ului. Traumele există însă şi se manifestă diferit. Marta a devenit incapabilă să iubească – şi neputinţa ei e frumos rezumată regizoral de momentul în care îşi „bandajează” singură chipul în foi de varză, un fel straniu de a-şi recunoaşte starea de legumă la care a redus-o experienţa lagărului. Iar Carola, tot incapabilă să iubească, în goana ei nebună după fericire şi iubire… Victima le va fi Avram, tatăl lui Miriam, întâi iubitul Carolei şi apoi soţul Martei. Pierdută pe undeva, prin parcul în miniatură, creat de Iuliana Vâlsan pe acoperişul unei camere, Miri-adolescenta e în permanenţă martora dramei din casa copilăriei şi în permanenţă vrea să fugă. Prinsă între o mamă împietrită care începe să-şi iubească soţul cu adevărat abia după ce el moare – „Da, mama iubea morţii…” e una dintre replicile ei aproape autoironice – şi o mătuşă care se agaţă cu disperare de o aşa-zisă iubire pentru tatăl ei, între o mamă mereu îndoliată şi o mătuşă în rochii cu buline colorate, Miriam va fugi în prima zi de după moartea tatălui. Şi se va întoarce după 20 de ani… Pentru a regăsi totul aproape… neschimbat şi a face dragoste (cu trecutul?!) abandonându-se într-o seară lui Şimon, devenit agent imobiliar, „puiul de irakian” pe care mama o învăţase să-l dispreţuiască în copilărie şi pe care-l descoperă de-abia acum, îndrăgostit de ea de o viaţă.

De-ar fi să aleg bucăţi din spectacol, sunt câteva imagini cu farmec de vedere veche – o fată blondă cu un acordeon în braţe pierdută într-un parc suspendat, o scenă de dans pe o melodie cu ritmuri evreieşti ameţitoare, o fată care se strecoară printr-o uşă micuţă precum Alice în Ţara Minunilor… Şi invers, fără sens în economia montării sau, mai degrabă, superfluu, rămâne momentul în care floarea dăruită de Adam Martei devine simbol falic…