La peste un secol de la prima punere în scenă a piesei cu care Cehov îşi încheia periplul prin viaţă imaginară a literaturii, dar şi cel prin viaţa reală, criticul de teatru George Banu îşi lansează, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti (vineri, 4 noiembrie, ora 16.30, în foaierul Sălii Amfiteatru a TNB), care stă, şi el, sub semnul lui Cehov, un volum ca o mică, delicată bijuterie despre avatarii acestei incomparabile fantasme, livada de vişini, care a bântuit zilele şi nopţile creatorilor de teatru din 1904 încoace.
Studiu la graniţa dintre genuri, care adună toată ştiinţa şi arta reflecţiei despre artă, „Livada de vişini, teatrul nostru” confirmă atât talentul de scriitor al autorului, dedat la plăcerile incomparabile ale scrisului, dar şi la tristeţile lui inevitabile, cât şi apetenţa criticului pentru discursul liber, lipsit de corset, recurgând la tehnica romanescă a fluxului conştiinţei. Un volum de amintiri, vise şi reflecţii, cum ar fi spus Jung, o carte „en miettes” despre montări celebre şi spectacole rămase în umbră, care nu mai există decât în memoria criticului, un fel de discret şi emoţionant omagiu adus unei creaţii literare care a devenit obsesie pentru o mulţime de regizori şi de actori. „Livada de vişini, teatrul nostru” este o analiză liberă, mizând pe un impresionism pe care critica de teatru l-a pierdut în goana XX, o iluzie a raţionaliştilor, din ce în ce mai puţini la începutul mileniului III.
Un mileniu care, spune spune George Banu, nu s-a îndepărtat deloc de sensurile din inegalabila livadă cehoviană, un mileniu în care teatrul trebuie apărat în lupta cu era Internetului, aşa cum livada trebuia apărată, în lupta cu vremuri şi oameni care tânjesc după o altă ordine a lucrurilor. Asumându-şi onest fascinaţia exercitată de „Livada de vişini”, criticul îi constată caracterul inepuizabil, dând la o parte, rând pe rând, câte un văl poetic care acoperă lumile, personajele, gesturile şi obiectele din celebra piesă. Comentariul, reflecţia, amintirea, convocate la o întâlnire care va duce la naşterea unei cărţi, îşi fac treaba, lucrează la dezvăluirea unei identităţi, cea a autorului: „A scrie despre Livada de vişini înseamnă pentru mine a înfrunta raporturile pe care pot să le am cu tot ceea ce mă alcătuieşte. A gândi despre livada cehoviană capătă, pentru spectatorul care sunt, sensul unei interogaţii despre ceea ce mă preocupă aici, teatrul şi cartea. «Viaţa mea n-are sens fără livada de vişini», recunoaşte Liubov. Aici nu e vorba să deprinzi înţelepciunea detaşării, ci, dimpotrivă, să păstrezi până la capăt forţa ataşamentului. Astăzi, când negustorii reconvertiţi ai «iluziilor trecute» fac carieră, o asemenea încăpăţânare poate părea suspectă, dar nici teatrul, nici cartea nu pot cunoaşte soarta ideologiilor infirmate de istorie. A fi de partea lor, în pofida declinului anunţat, ţine mai degrabă de acel gust pentru «nobleţea eşecului», în care Japonia arhaică vedea cea dintâi virtute a eroilor săi. Această predispoziţie se regăseşte în ceea ce eu numesc «complexul livezii», ce reuneşte indisociabil contradicţiile luptei şi imposibilitatea rezolvării ei. Nimeni nu aduce vreun răspuns… problemă insolubilă. «Dacă pentru o boală se prescriu multe leacuri înseamnă că boala este de nelecuit», admite Gaev, adoptând argumentele medicului Cehov. Boala a atins nenumărate „livezi», a căror soartă îi umple de deznădejde pe «captivii îndrăgostiţi» ai acestora. Este ceea ce explică, fără îndoială, frecvenţa tot mai mare cu care e montată Livada de vişini, astăzi, când conştiinţa unui sfârşit de ciclu marchează numeroase comunităţi de artişti sau de artizani. Complexul livezii se află în miezul neliniştii lor. De aceea, subiectivitatea şi anonimatul trebuie conjugate: «livada de vişini» aparţine fiecăruia şi nimănui”.
Cititorul este invitat să-şi închipuite câteva dintre concretizările pe care le-a avut piesa lui Cehov de-a lungul unui secol incomod şi contrariant, în care arta teatrului s-a schimbat iar şi iar, mereu nemulţumită, mereu în căutare. Din amintirile şi gândurile lui George Banu unii dintre noi pot face un exerciţiu de imaginaţie, în lipsa fotografiilor-document. Cum vor fi arătat „Livada de vişini” a lui Lucian Pintilie de la Teatru Bulandra (1968), spectacol de referinţă în spaţiul românesc, despre care a curs multă cerneală? Dar „Livada” lui Strehler de la Piccolo Teatro (1974), „Livada” lui Brook de la Bouffes du Nord (1981) sau variaţiunile pe aceeaşi temă, nu mai puţin faimoase în istoria teatrului, semnate de Ottomar Krejka şi Anatoli Efros, György Harag şi Peter Stein. Lev Dodin; Jacques Lassalle sau Peter Zadek? Dar spectacolele create de Radu Penciulescu, Andrei Şerban sau Vlad Mugur?
În această nobilă poveste a „Livezii”, cu eroi mereu aceiaşi şi mereu alţii, plasează criticul şi recentul spectacol al lui Felix Alexa de la Naţionalul bucureştean. Imortalizată cu ajutorul aparatului de fotografiat de Mihaela Marin, creaţia regizorului român stă într-o foarte onorantă companie. Analizat participativ, căci George Banu a îmbrăţişat atitudinea pe care au pus-o la lucru şi pe care au desăvârşit-o, în spaţiul literaturii, criticii „de identificare” din Şcoala de la Geneva, spectacolul lui Felix Alexa primeşte o interpretare inteligibilă, din care transpare, în ciuda tonului moderat, admiraţia: „Metafora livezii nu e, deci, statică, ea se dezvoltă şi traduce destinul livezii. De la iluminarea iniţială la decăderea finală. Ca un leitmotiv muzical, borcanele evoluează şi desenează mişcarea spasmodică a unei livezi interioare, supuse agresiunilor exterioare. Astfel, spectacolul metaforizează nu doar livada, ci îi traduce şi iremediabila regresiune aliind din nou obiectivitatea unui declin istoric şi subiectivitatea unei înfrângeri. Şi cum să nu reţii acea imagine a unui Lopahin tânăr şi romantic, ca aici, confruntat cu descompunerea livezii… el e «noul stăpân» al unui imperiu dislocat, naufragiat. Şi sceptic, printre borcanele răspândite pe scenă, admite ambiguitatea acestei victorii cu gust amar! De altfel, spectacolul cultivă constant subtila reversibilitate a gesturilor şi stărilor, ca în scena splendidă a dansului exuberant ce le aduce laolaltă pe Ania şi Varia, în timp ce, pe jos, cade fotografia fetiş a lui Grişa, fratele mort! Iar, la sfârşit, dimpotrivă, Iaşa o va părăsi fără regrete pe Duniaşa însărcinată… copilul mort de o parte şi copilul din flori pe de alta! Destine de copii în lumea fără de speranţă a livezii!”.
În România, cartea de teatru este de ani buni, se ştie, un capitol mai mult decât precar dintr-o cultură sincronizată, pe unele paliere, cu evoluţia internaţională. Pentru breaslă, lansarea acestui volum modern şi rafinat este fără îndoială un eveniment. Studiul lui George Banu are toate datele să reziste oriunde în Europa, în bilioteca amatorului care se desfată cu delicatese livreşti şi în biblioteca oricărei facultăţi de teatru. Unul dintre puţinii critici români „cu stil”, George Banu rămâne un critic-partener al actorului, ilustrând o tipologie mai veche a criticului, de pe vremea când impresionismul nu era deloc blamabil, ci dimpotrivă. Discursul său cucereşte, dozajul dintre ştiinţă şi artă nu dă greş, subiectivitatea asumată nu lasă loc de întors şi face cartea inatacabilă.
Print