Poveşti “din străbuni până-n prezent”

A fost odată o lume plină de poveşti. Lumea a dispărut, iar poveştile au rămas până azi. Din sudul vechii regiuni Fujian, moştenite din vremea dinastiei Song, spectacolele de marionete Quanzhou sunt considerate astăzi de o mare valoare ştiinţifică, dimpreună cu muzica şi obiectele preţioase care s-au păstrat. Şi iată că la Sibiu, la Festivalul Internaţional de Teatru, Quanzhou Marionette Troupe a venit cu un spectacol numit “Din străbuni până-n prezent”, prezentat la Sala Thalia – piese tradiţionale, adică poveşti populare, cu oameni şi întâmplări transformate în “păpuşi”. Spectacolele de marionete Quanzhou au consemnat, se pare, de mii de ani, evenimentele cele mai importante din viaţa celor care vorbesc dialectul Min Nan, iar arta lor s-a răspândit până în Taiwan şi în comunităţile din sud-estul Asiei.

În prezentarea de pe site-ul festivalului, scrie aşa: „Trupa şi-a prezentat spectacolele în peste 40 de ţări, a câştigat numeroase premii şi distincţii în cadrul festivalurilor şi concursurilor internaţionale la care a participat, şi a jucat în locuri importante cum ar fi sediul Naţiunilor Unite sau sediul UNESCO. În data de 8 august 2008, Quanzhou Marionette Troupe a fost invitată la ceremonia de deschidere a cele de-a XXIX-a ediţii a Jocurilor Olimpice de la Beijing, prezentând astfel arta marionetelor chineze în faţa a miliarde de oameni din întreaga lume.” Este înfiinţată în 1952, iar aseară, după 50 de ani, a venit pentru a doua oară în România.

Dar dincolo de valoarea ştiinţifică de care se vorbeşte de fiecare dată când intră în discuţie Quanzhou Marionette Troupe şi care este, cu siguranţă, incontestabilă, impactul la nivel emoţional pe care-l au poveştile lor pe scenă este aproape magic. Muzică tradiţională, cu instrumente tradiţionale, celebra tobă Zajiao, păpuşile care astăzi fac parte din patrimoniul cultural al Chinei, poveştile lor istorisite în câteva cuvinte proiectate pe un ecran mare de pânză, în planul din spate. Iar în faţă, un păpuşar, mânuind cele până la 36 de fire care fac ca păpuşa să prindă viaţă, să râdă, să cânte, să danseze, să plângă, să se mişte, să trăiască. Un schimb straniu se întâmplă pe scenă şi vezi cum păpuşarii-mici zeităţi legate de păpuşile lor prin fire subţiri le fac să existe atunci şi acolo, iar suferinţa, lacrimile, tristeţile, glumele, visele sunt toate vii, dar ca-ntr-o joacă.

Imaginaţi-vă o păpuşă-călugăr îmbrăcat în albastru, vesel şi plin de viaţă, dar puţin cam leneş, care primeşte însărcinare să plece undeva pe munte. Drumul e lung-lung, cerul se strică şi fulgerele îl sperie, iar păpuşarul cântă şi-l poartă pe călugăr “peste mări şi ţări”, imaginare, fireşte…

Imaginaţi-vă apoi drumul, tot peste munte, al unei femei părăsite de soţ, care străbate drumuri şi spaime, singură, plângând şi căutându-l. Fiecare gest, fiecare mişcare dezvăluie o delicateţe specială, şi sunt gesturi infinite, firişoare nevăzute care fac ca femeia să plângă, să-şi mişte trupul, să se întristeze, să transmită o stare. O legătură tainică între ea şi cea care o mânuieşte.

Apoi îmblânzirea unei maimuţe. Sau, mai degrabă, dresarea… o păpuşă-maimuţă, care merge cu bicicleta, cântă la chitară şi râde. E greu să fixezi în cuvinte imagini cu păpuşi care devin fiinţe vii într-o clipită, trăiesc puţin şi dispar cum au apărut. Desigur, nu despre minunata artă a trupei Quanzhou Marionette mi-am propus să vorbesc, ci mai degrabă să fur frânturi de imagini şi de poveşti, toate puţin caraghioase în serioziotatea lor, în spaimele şi tristeţile lor, caraghioase şi serioase în acelaşi timp… Nu vă sună cunoscut?

Şi ce-ar mai fi? Istorioara “îmblânzitorului de demoni”, bărbatul care s-a sinucis de ruşine că a fost respins la curte pe motiv că ar fi prea urât… şi care acum, împreună cu sabia lui cea minunată, e spaima tuturor demonilor. Dar care, chiar şi pe cealaltă lume, îşi îneacă amarul în alcool. E greu de povestit măiestria cu care păpuşarul îşi “îmbată” păpuşa…, cum ia ulciorul şi toarnă în cupă, fără să greşească, fără ca lichidul să curgă pe alături. E greu de povestit măiestria cu care păpuşarii fac să se sincronizeze în scena din Festivalul lampioanelor mişcările de dans ale tuturor păpuşilor, care, într-un mod straniu, îşi păstrează fiecare personalitatea. Gesturile sunt aceleaşi, realizate în acelaşi timp, şi totuşi graţia are măsuri diferite de la o păpuşă la alta şi nici un gest nu e identic cu al celeilalte. E greu de povestit frumuseţea pură sau surpriza din sală atunci când, după un moment de tăcere, “dansatoarele” femei, acum trecute de mult de prima tinereţe, cântă despre anii aceia pierduţi, când graţia încă nu le dispăruse. Şi dintr-odată, pe negândite, dintre zecile de fire încâlcite, păpuşarii le aleg exact pe acelea care întorc timpul înapoi şi toate redevin tinere. Şi toate strălucesc în costume minunate…

Şi ar mai fi încă multe de (ne)povestit.