Priveşte-mă cu mânie

Roxana Ienciu

Revista Yorick vă invită să scrieţi teatru. Cele mai bune trei texte primite până la sfârşitul verii vor fi premiate cu câte un pachet de cărţi din colecţia Yorick: „Shakespeare, lumea-i un teatru”, antologie realizată de George Banu, „Teatrul de artă, o tradiţie modernă”, volum coordonat de George Banu şi „Teatru. Singurătate, meşteşug, revoltă”, de Eugenio Barba.

Acţiunea se petrece în salonul unui Spital de nebuni. Pacienta, în vârstă de  22 de ani este agitată şi nervoasă, plânge.

Stă aşezată in faţa oglinzii şi îşi piaptănă părul.

Eu: Nu înţeleg ce a văzut la ea şi eu nu am. De ce crede că poate să-i fie mai bine aşa?!? La mine oare nu se gândeşte, că sufăr atâta după el. Nu mai am nimic fără el. Sunt pierdută. Îl iubeam aşa de mult…… pauză……Nici nu ştiu ce să fac ca să îmi ocup golul ăsta imens pe care- l simt.Prieteni nu mai am, sunt singură pe lume şi părinţii mei nu mă susţin în privinţa asta. Pot să pun pariu că tot cu el o să ţină, când le voi spune ce am păţit. Parcă îi şi aud cum zic: „ Ti- am zis noi că odată şi odată tot o să te părăsescă. Nimeni nu mai suporta să te vadă aşa.  Ştiam noi că băiatul ăsta nu e de tine. „ – Bla, bla bla…. de parcă m-ar interesa părerea lor. Eu ştiu că il iubesc foarte mult şi atât – şi sunt convinsă că si el mă iubeşte pe mine, dar trebuie să înţeleg ce s- a întâmplat.

Sinele: Nu s- a întâmplat nimic, ce să se întâmple? Te iubeşte, dar are nevoie de spaţiu. Trebuie să- i dai puţină libertate. Îl făceai prea mult să sufere. Bărbaţilor nu le place să fie îngrădiţi.

Eu: Dar cine eşti tu să- mi dai mie sfaturi?

Sinele: Bineînţeles că iar faci pe încăpăţânata. Uită- te la tine. Eşti patetică. Tu chiar crezi că s- ar mai întoarce la tine în halul în care eşti?

Eu: Ce vrei să spui?

Sinele: Păi, normal că nu se mai întoarce la tine, dacă îi e bine aici.

Eu: Unde aici?

Sinele: Nu ne înţelegem deloc, nu?

Eu: Normal, că nu. Habar nu am despre ce tot vorbeşti acolo.

Sinele: Acum e liniştit. Îi este bine. E aici cu mine.

Eu: Unde aici cu tine?

Sinele: Nu vreau să te fac să crezi că eşti nebună, sau ceva de genul ăsta……dar lumea ta nu există.

Eu: Ce prostii tot vorbeşti acolo. Normal că există. Stau chiar aici pe scaun.

Sinele: Nu, draga mea, aia sunt eu.

Eu: Cum să fi tu? Uită- te atentă. Se vede camera mea prin oglindă. Asta e camera mea, cu patul meu, cu dulapul meu, cu pozele de pe pereţi. Normal că asta e casa mea. Cine eşti tu să- mi spui că sunt nebună şi că habar nu am cine sunt şi unde mă aflu.

Sinele: Păi da, normal că te simţi ca acasă, când în fiecare zi vi  şi te aşezi aici şi începi să boceşti. Asta e casa mea. E oglinda mea.

Eu: Nu pot să cred ce zici acolo.Vrei să- ţi spun ce se află în fiecare sertar din dulap? Cum să fie oglinda ta? E a mea.

Sinele: Ba nu, este oglinda mea şi tu acum mă calci pe nervi şi îmi invadezi teritoriul. Te rog frumos să pleci.

Eu: Adică mă dai afară din propria mea casă?

Sinele: Nu, te dau afara din casa mea. CASA MEA. E  a mea. De ce nu poţi înţelege că tu eşti intrusul. Tu!

 

Pauză lungă – timp în care persoana care se află în faţa oglinzii face câteva gesturi, şi îşi studiază reflexia.

Eu: Deci zici că eu nu exist? Că eu sunt de fapt reflexia ta?

Sinele: Da, normal că asta eşti. Eu sunt originalul.

Eu: Păi şi cu Bogdan cum rămâne? Eu chiar îl iubesc.

Sinele: Normal că şi tu îl iubeşti, dacă eu îl iubesc. Pentru că simţi tot ce simt şi eu.

Eu: Dar de unde ştii tu că eu sunt reflexia? Poate este exact invers.

Sinele: Eu sunt sigură că lumea mea există pentru că eu sunt cea care are iniţiativă. Şi în plus mie mi se pare că eu sunt mai drăguţă.

Eu: Asta e ridicol. Cum să fi tu mai drăguţă. Suntem amandouă identice. Defapt, dacă ar fi să ţinem cont de un lucru, acela ar fi că eu sunt mereu în suferinţă, deci eu exist.

Sinele: Pentru că suferi? Ăsta nu e un motiv rezonabil, ca să te cred.

Eu: Una dintre noi trebuie să rămână.

Merge înspre noptieră, ia un cuţit se îndreaptă din nou înspre oglindă şi se aşează pe scaun.

Eu: Ah, ce bine ca ai luat şi tu aceeaşi decizie. Deci, acum că avem amândouă cuţitul în mână, numărăm până la trei şi înfigem cuţitul…….. unu, doi, trei…………………………………

Pacienta cade la podea. Pântecul îi este plin de sânge. Abia mai respiră. Se uită înspre oglindă si surâde.

Eu: Vezi că şi tu ai murit. Ce proastă esti. Eu credeam că una dintre noi tot rămâne aici…..aici, la noi acasă….şi închide ochii, trecând în eternitate.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.