În afară de „Scripcarul pe acoperiş”, musicalul de calitate cu care a început, la 25 septembrie, ediţia din 2011 a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea, Teatrul Regina Maria din localitate s-a prezentat cu încă un spectacol bine realizat şi demn de semnalat, căruia i-ar sta bine pe aproape orice scenă consacrată din România. De altfel, producţia „Biloxi Blues”, de Neil Simon, în regia lui Ovidiu Caiţa, a obţinut Premiul Special al Juriului. Cu siguranţă n-a fost o distincţie decernată dintr-un fel de politeţe, pe ideea că să recompensăm cumva şi gazdele, pentru că spectacolul merită toată atenţia şi arată, şi el, că pe harta teatrului românesc există mai multe puncte cu potenţial şi că nu talentul este, în aceşti ani, un capitol problematic.
Cunoscuta piesă a lui Neil Simon, atât de inteligent scrisă şi tratând universul şi psihologia cazonă cu o subtilitate pe care o au numai dramaturgii de raftul întâi, şi-a găsit în tânărul regizor Ovidiu Caiţa practicianul potrivit – moderat, cu simţul replicii şi al fidelităţii faţă de spiriul textului, care-i dă actorului ce-i al actorului şi-l scoate în faţă, fiind onest şi faţă de text, şi faţă de colegi, şi faţă de spectator, ceea ce nu este deloc de neglijat. Spectacolul pe care l-a montat la Oradea, cu tânăra şi energica trupă „Iosif Vulcan” are toate şansele să rămână o referinţă importantă în portofoliul său, chiar dacă nu se va bucura de vizibilitatea pe care ar merita-o.
Producţia are din start un avantaj: este montarea unei piese pe o temă deloc frecventă în dramaturgia ultimelor decenii, o poveste care se întoarce la anii celui de-Al Doilea Război Mondial, când Eurgene Morris Jerome, un tânăr din Brooklyn, abia ieşit din adolescenţă, este recrutat de Armata SUA şi trimis la baza militară din Biloxi, Mississippi, să se antreneze pentru un conflict armat. Accentul principal al textului cade pe psihologia cazonă, iar planul general se ancorează într-o filosofie mizantropă, care confirmă indirect valabilitatea principiului „scapă cine poate”. Fragilul Eugene dă piept cu soldaţi recrutaţi din toate categoriile sociale – întruchipări ale meschinăriei, stupidităţii şi grobianismului sau, deopotrivă, ale vulnerabilităţii şi ale neputinţei, îşi pierde virginitatea şi descoperă laturi neomeneşti ale omului. Altfel spus, deschide ochii în faţa unor realităţi universale.
Exact combinaţia de tragic şi comic, apăsând pe grotescul gândirii milităreşti, se încheagă în spectacolul coerent de la Oradea, în care fiecare actor îşi joacă rolul atent şi disciplinat, comunicând bine cu colegii de scenă. Personalităţi cu potenţial, cum spuneam, se arată în lumina reflectoarelor într-o montare alcătuită din scene scurte, cu ritm, fără stângiile care erau de aşteptat la o trupă atât de tânără. Povestea despre această etapă importantă din maturizarea lui Eugene, interpretat credibil, cu o candoare cuceritoare, de Răzvan Vicoveanu, se spune simplu, parcă de la sine, pe scena structurată profesionist de scenograful Cosmin Ardeleanu. Într-un spaţiu stilizat, care sugerează atmosfera de cazarmă, cu tot cenuşiul ei ce-ţi dă sentimentul că nu există scăpare, un spaţiu în care jocul de lumini ajută mereu momentele importante în desfăşurarea spectacolului, băietanii cu vise erotice se pregătesc de un măcel. Ca să reziste, trebuie să-şi pregătească, înainte de toate, mintea.
Iar aceasta este sarcina diabolicului sergent Toomey, minunat interpretat de Richard Balint, actor cu experienţă, care face un personaj de toată lauda. Toată drama ratării şi a neputinţei transpare din planul subliminal al interpretării sale, care scoate în faţă inumanitatea, absurdul, prostia şi o răutate ancestrală, venită de dincolo de raţiune, fie ea şi afectivă. Pe scurt, sergentul nu suportă oamenii care gândesc, oricât de puţin, şi nu poate asculta ideile altora – misiunea lui este să-şi chinuie subordonaţii cu o cruzime care sfidează logica şi, în general, mai orice. Ticăloşia înspăimântătoare, rod al participării la un sistem, este transpusă scenic fără căderi – Richard Balint a jucat, cel puţin la premieră, la acelaşi nivel în toate scenele, fără alunecări şi exagerări, ci credibil şi puternic. Scenele tensiona(n)te de la final, când se întoarce roata şi iese la iveală partea nevăzută a răului sau una dintre rădăcinile lui, sunt remarcabile. Patetismul lor nu e deloc facil pe scenă. E de observat şi că spectacolul are avantajul nivelului constant de la început la sfârşit, fără ruperi sau stridenţe în raport cu ritmul firesc imprimat de regizor.
Câştigul este de partea spectatorului, fără îndoială, căci va fi pus în faţa unei poveşti bune, cu ingrediente bine dozate, depănate de actori de talent. Din păcate, fructificarea acestui talent depinde, în România de variabile de natură socială.
Piesa Biloxi Blues este, dupa parerea mea, un amestec echilibrat intre linia narativa originala, care prezinta lumea cazona americana, si tipologia armatei romanesti, idiotica si ilogica. Am observat in sergentul Toomey o samanta de sergent roman, incult, inapt, ireal de rautacios. Regizorul le-a lasat mana libera, sau poate le-a impus actorilor sa isi muleze rolurile dupa universul cazon romanesc. AStfel, mare parte dinrtre glumele si rautatile ce se petrec in grupul de racani, se simte o unda de catanie romaneasca. Lucru care m-a impresionat.
A fost un succes in cadrul festivalului, si va avea succes in continuare.