Publicul are nevoie de teatru ca să iasă din scenă

Până la Festivalul Naţional de Teatru mai sunt mai puţin de trei săptămâni, de curând s-au încheiat festivaluri la Oradea şi la Brăila şi urmează un altul la Odorheiu Secuiesc… Şi, deşi la televiziuni curg ştiri apocaliptice cu noul val de criză, ce stă să vină, când primul e încă bine-merci, la locul lui, şi-şi savurează victimele,  cum-necum teatele fac festivaluri, scot premiere şi renovează sedii. Iar publicul vine şi sălile, multe, după gustul unora, puţine, după părerea altora, sunt pline ochi. Semn că oamenii au nevoie de teatru. Culmea!, deşi (sau tocmai pentru că) piaţa este suprasaturată de spectacol sau de show…

Regizat până la punctul la care ultima fărâmă de „firesc” sau „natural” este anulată, spectacolul de televiziune, cu cât foloseşte mai mult „omul de pe stradă”, nu actorul, în formule gen reality-show a operat un transfer straniu, resimţit din ce în ce mai puternic şi în lumea din noi, şi în cea de lângă noi. Actorul şi publicul schimbă rolurile. Fiecare moment de „realitate” livrat sub această formă, fiecare moment de „spontaneitate” perfect regizată, toate îndesate pe gâtul unui public înnebunit să le primească şi să le îngurgiteze pe post de „viaţă”, la un loc cu „măştile” chipurilor de la televizor care nu se schimbă niciodată, indiferent că prezintă vremea, o crimă, un tsunami, un concert sau un eveniment politic, toate au alterat într-atât publicul, încât falsul transfer de energie tinde să ajungă şi în sala de teatru.

Discuţia despre măşti ar putea începe cu Grecia antică şi s-ar putea sfârşi în lumea noastră sau invers… depinde unde doriţi să puneţi punct. Evoluţia (sau involuţia) a „rafinat” într-o asemenea măsură chipul uman, încât „masca” noastră cea contemporană a ajuns să obţină succese măreţe: nu mai dezvăluie, ci ascunde, nu mai deschide drumul spre interior, ci-l blochează în lumea exterioară. Vechea poveste cu „lumea toată e un teatru şi noi toţi actori în ea” rămâne, desigur, valabilă, dar „teatrul” (în forma lui pervertită, de data asta) se joacă în lumea dinlăuntru. Iar societatea contemporană îi pune omului la îndemână toate mijloacele de a fi în permanenţă „pe scenă”. „Actoria” se cultivă la scală universală. Să ţeşi în jur pânze tot mai groase pe post de decor şi „să te pui în scenă” este, la momentul actual, sinonim cu „a exista”. Pe Facebook poţi deveni oricând, oricum şi oricine îţi doreşti. Astăzi, sensibil, tandru şi melancolic, mâine puternic şi luptător, azi fata cea cuminte şi sentimentală, mâine diva sexy… totul fără machiaj, fără costume şi fără cabine de probă, totul la distanţă de un link sau un like…

Într-un asemenea context, succesul teatrului în forma lui clasică şi instituţionalizată e explicabil printr-un mecanism mai subtil. Atât cât s-a păstrat până acum, în sala de spectacol e încă adevăr. Iar publicul are (încă) nevoie de acest adevăr. Adevăr (a se citi „energie”) care lipseşte în întâlnirile dintre oameni, în viaţa de zi cu zi, adevăr pe care fiecare îl caută şi lipsa căruia îl face să meargă mereu pe stradă cu căştile în urechi, închis lumii din jur, şi să îşi joace rolul zilnic la birou, cu aceeaşi mască imobilă, oprită într-un zâmbet gen avatarul de pe mess, şi să îşi ajusteze apoi personalitatea când se aşază în faţa computerului, ca să fie măcar acolo, în lumea virtuală, cine şi-ar dori să fie. Publicul are nevoie de teatru ca să iasă câteva ore din scenă… şi să scoată masca.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.