Puiu Antemir: Aş vrea să mai stau în teatru de dimineaţă până noaptea

A semnat scenografia a peste 70 de spectacole de teatru, la Bucureşti şi în multe alte oraşe, a făcut televiziune, a câştigat premii. Încă din 1990, a promovat decorul-structură. A creat, în anii aceia, decorul unui spectacol istoric: „Visul unei nopţi de vară”, de W. Shakespeare, în regia lui Alexandru Darie. În ultimii ani, a realizat scenografia unor producţii importante, printre care „Odysseia”, regizată de Tim Carroll, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, „Amanţi însângeraţi”, regia Alexandru Tocilescu, la TNB etc. Scenograf la Teatrul de Comedie, a fost profesor la secţia de scenografie a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Despre trecut şi despre spectacole importante, despre mecanismul cenzurii în comunism, dar şi despre prezent şi viitor am discutat cu Puiu Antemir în dimineaţa zilei în care avea loc înmormântarea regizorului Tudor Mărăscu şi a actorului Emil Hossu.

Este o zi grea pentru oamenii de teatru din România. Aţi lucrat cu cei pe care-i petreceţi azi pe ultimul drum.

Iată că o întâmplare stranie, o concidenţă neplăcută sau un fapt pe care nu ştiu să-l numesc face să-i înmormântăm pe amândoi în aceeaşi zi. Culmea e că am inaugurat teatrul din Buzău cu un spectacol regizat de Tudor Mărăscu, în care juca Emil Hossu. Cu Tudor Mărăscu am colaborat la un spectacol şi la Teatrul de Comedie, pe vremea comunismului. Era o piesă a lui Tudor Popescu, pe care regizorul a tratat-o foarte inventiv. A propus ceva foarte original pentru vremea respectivă: spectacolul începea cu o paradă a modei. Pe-atunci nu prea existau multe instituţii care să facă aşa ceva, era doar Casa Venus, condusă de Zina Dumitrescu. A chemat manechinele de acolo. A fost o colaborare foarte plăcută pentru mine. Cu Tudor am fost coleg şi la UNATC. El era profesor la regie, eu la scenografie. Cu Milu am lucrat de multe ori. Ultimul spectacol pe care l-am făcut împreună e „Clipe de viaţă” de W. Saroyan, de la Teatrul Nottara. Am fost foarte apropiat de amandoi, doi artişti foarte talentaţi şi doi oameni foarte prietenoşi.

Revenind acum la dvs., cum a fost experienţa pedagogică?

A durat câţiva ani. Am fost mai întâi profesor la Universitatea de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la secţia de scenografie, unde n-am reuşit să duc până la capăt o promoţie, din cauza unei neînţelegi cu rectorul, survenită la un exemen. Apoi m-am dus la UNATC, unde am rămas opt ani şi am scos două promoţii de viitori scenografi. M-am simţit foarte bine acolo, din toate punctele de vedere, dar am pus capăt colaborării, fiindcă mi-era foarte greu. Eram solicitat de teatre din ţară şi trebuia să călătoresc, făceam şi televiziune… Aşa că m-am hotărât să stau pe o linie şi să fac bine ce fac. Revenind la pedagogie, e foarte plăcut să duci la capăt promoţii şi să vezi, peste ani, că unii dintre foştii studenţi s-au afirmat, lucrează în domeniu şi sunt apreciaţi.

Acum în ce ritm lucraţi?

Momentan, lucrez aproape normal, lucrez cu domnul Radu Beligan la o comedie franţuzească, „Spirit de familie” de Eric Assous, un dramaturg foarte jucat in Franţa şi în alte ţări, pe care o montează la Teatrul de Comedie. E una dintre cele câteva colaborări pe care le-am avut cu el în ultimii câţiva ani. Să stai în preajma lui, să auzi o mulţime de lucruri interesante e o plăcere care-i bucură şi pe actori, şi pe mine. Spectacolul ar trebui să fie gata la sfârşitul lui februarie. Tot cu Radu Beligan colaborez pentru un spectacol care va fi găzduit de Teatrul Metropolis, „Jubileul”, la care construiesc deja decorul. E un spectacol axat în jurul unui personaj, pe care-l va interpreta marea actriţă a teatrului românesc Maia Morgenstern. Aştept cu nerăbdare să particip la construcţia acestui proiect teatral. Al treilea proiect este un spectacol pe care-l montează Mircea Cornişteanu, după „Zăpezile de altădată”, de Dumitru Solomon, tot la Teatrul de Comedie.

Apropo de Mircea Cornişteanu, cu Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova aţi colaborat mult. Aţi făcut şi „Odysseia”, cu Tim Carroll.

Da şi mă simt extraordinar acolo. Cu Mircea am lucrat la Braşov, Sfântu Gheorghe, Bucureşti, dar nu la Craiova! El m-a recomandat lui Tim, cu care am avut o experienţă extraordinară eu şi toţi ceilalţi artişti. Ne-am schimbat adresele de email, mi-a povestit despre scenariul după „Odysseia” lui Homer şi despre spectacol, dorind un decor simplu, cu forme esenţializate. Am început să fac schiţe de stare, fără nimic concret – vele, pânze, linii, pe ideea de corabie şi povestea pe mare a lui Ulise. I-a plăcut, dar mi-a spus că trebuie să fie mai simplu. Am făcut macheta, care semăna mult cu ce-aţi văzut în spectacol. Am făcut acasă o mulţime de fotografii cu situaţii de lumină, cu personaje mici, din plastilină, în decor. I le-am trimis pe email şi mi-a răspuns că e perfect. La Craiova, la prima repetiţie, mi-a mărturisit că soţia lui i-a zis, după ce a văzut fotografiile, „Românul ăsta a înţeles exact ce vrei tu”. M-am simţit foarte bine, evident. Am stat mult la Craiova, era primăvară… Tim este un profesionist extrem de riguros şi de disciplinat. Nu întârzia niciodată, repetiţia începea la ora 10 fix şi se termina la 2 fix, nici mai devreme, nici mai tarziu. Seara, la fel. Şi-a ales actori tineri, buni, care se uitau la el cu admiraţie. Niciunul nu îndrăznea să întârzie. Avea un fel de a te mustra din priviri, simţeai că-i displace dacă ajungi puţin mai târziu. Toată lumea era foarte disciplinată. Premiera a fost programată de la început pe 7 iunie şi atunci a avut loc. A doua zi, Tim a plecat la Londra, şi pe 9 iunie a început repetiţiile la alt spectacol. Nu există timpi morţi in programul unui profesinist, iar spectacolele trebuie să iasă aşa cum s-au planificat.  Lucrul la „Odysseia” a fost o mare bucurie.  Toată echipa artistică a spectacolului, Iosif Herţea, muzica, Lia Dogaru, creatoarea costumelor a lucrat cu mare bucurie la acest proiect şi împreună ne-am simţit o echipă. Acum un an, în aceeaşi formulă, când am lucrat la  „Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine”, de W. Shakespeare, al doilea spectacol montat de Tim Carrol la Craiova, unde şi-a dorit ceva la fel de provocator pentru spectator, lucrul a mers mai greu din cauza timpului scurt de repetiţii.  Ideea regizorului era ca fiecare actor să joace două roluri şi prin tragere la sorţi, să nu ştie pe care dintre cele ele îl va juca în seara spectacolului. Pentru ca suspansul să fie şi mai mare, decorul se modifica în fiecare scenă, surprinzându-i pe actori, care trebuiau să se adapteze spontan situaţiei date. Oricum, a fost o experienţă la fel de interesantă.

 

Dacă tot vorbim despre spectacole, vreau să vă întreb despre unul care a făcut istorie: „Visul unei nopţi de vară”, în regia lui Alexandru Darie.

Pe-atunci, la începutul anilor ’90, el era angajat la Teatrul de Comedie. Şi-a ales o distribuţie foarte tânără, eu am făcut decorul, iar Maria Miu, costumele. Era imediat după Revoluţie, entuziasmul era total, eram dedicaţi cu totul, nimeni nu mai avea nicio altă treabă. Eram toată ziua la teatru şi când nu eram aici, eram acasă la Ducu, unde stăteam până noaptea târziu. Şi a ieşit o nebunie de spectacol, extrem de apreciat, noi am luat multe premii. A fost invitată directoarea Festivalului Intrenational de Teatru de la Londra, Lucy Neil, să vadă spectacolul, care i-a plăcut foarte mult, şi ne-a zis că mergem în turneu în Anglia… Eu am fost responsabil de  turneu. La Londra am jucat o săptămână, apoi am mers la Sheffield o săptămână, după care una la Oxford şi încă una la Cambridge. A avut un succes imens şi cronici extraordinare. Au început să ne invite şi alţii la festivaluri. Au urmat Columbia, Venezuela, Canada, Turcia… Dar s-a produs ruptura cunoscută între Lucian Giurchescu, directorul Teatrului de Comedie, şi Ducu. Teatrul s-a rupt în două şi Ducu a plecat la „Bulandra” cu mulţi dintre actori. Din păcate, s-a risipit echipa, dar noi am rămas prieteni. Cu Ducu am făcut apoi încă un spectacol foarte frumos, „Legături primejdioase” după Laclos.

A fost o perioadă febrilă, care venea după „gaura neagră” din comunism. Cum aţi funcţionat atunci?

Nu ştiu dacă a fost o „gaură neagră”. Eu personal funcţionasem bine în teatru şi cred că asta fusese supapa noastră, a artiştilor. Stăteam zile întregi în teatru şi lucram cu drag. Sigur, erau o groază de probleme – sărăcia, cenzura…

V-aţi lovit direct de mecanismul cenzurii?

Da. În 1983, la doi ani după ce m-am angajat la Teatrul de Comedie (după ce lucrasem trei ani la Teatrul „Sică Alexandrescu” de la Braşov şi făcusem 12 spectacole), am început lucrul la spectacolul „Cârtiţele”de Zoscenko, cu o echipă tânără. Era o piesă bine scrisă, îndrăzneaţă, despre poporul rus. Ne arăta o familie, în universul ei, cu relaţiile ei, o lume în care toţi erau beţi de dimineaţa până seara. Aşa ceva era de neacceptat. Spectacolul a ieşit chiar foarte bine şi în el jucau Şerban Ionescu, Florin Anton, Şerban Celea, Dan Tufaru, Julieta Strâmbeanu etc. Pe-atunci exista COM (Consiliul Oamenilor Muncii), un fel de consiliu artistic, alcătuit din oameni din teatru. Regizorul era Val Paraschiv, fost actor, dar extrem de riguros. A intrat în conflict cu Cornel Vulpe, care trebuia să joace rolul principal şi care s-a retras, displăcându-i faptul că regizorul îi spune exact ce şi cum să facă. Aşa că a fost înlocuit şi au continuat repetiţiile. Între timp, Cornel a povestit ce s-a întâmplat şi au sărit mari actori în apărarea lui şi împotriva regizorului. Dar Silviu Stănculescu, directorul teatrului, a hotărât să se continue. A venit COM la vizionare şi spectacolul a plăcut enorm, iar actorii care-l criticaseră pe Val Paraschiv şi-au cerut scuze. Apoi a venit la vizionare comisia din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, de la minister, şi n-a vrut să aprobe spectacolul, pe motiv că ar declanşa un conflict cu Ambasada Uniunii Sovietice. Ce, ruşii sunt beţi de dimineaţă până seara? Ce, ruşii se îmbracă aşa de ponosit? Am avut patru vizionari şi, până la urmă, a găsit Val o soluţie: a introdus un personaj care, la început, ieşea la faţă, de după cortină, şi spunea ceva de genul „ce veţi vedea e un vis, o fantezie…” Şi aşa am primit aprobarea pentru spectacol, care a avut succes, pentru că era o comedie atipică în epocă, iar scenografia aducea cu picturile lui Chagall.

Ce tip de schimbări au survenit în scenografie de atunci?

Cea mai importantă vine din tipul de materiale folosite. Atunci materialele erau foarte limitate. Nu găseai nici mai multe feluri de pânză. Cu ţeava, de exemplu, şi cu cheresteaua era foarte greu. Uneori trebuia să apeleze secretarul de partid la nu ştiu ce fabrică de ţevi sudate, să ceară aprobare. Acum găseşti ce nici prin minte nu-ţi trece. Nici nu ştii toate materialele care există. Înainte de 1989 nici n-aş fi visat că există pe lume un material ca cel din care e făcut covorul din „Odysseia”. Am făcut odată un decor numai din folie de plastic. Era „Deşteptarea primăverii” de Wedekind şi a avut mare succes la Studioul Casandra. Trebuia să inventezi din materiale puţine, să creezi din ele efecte noi. Acelaşi lucru e valabil pentru lumini.

Singura diferenţă în defavoarea prezentului este că oamenii sunt foarte ocupaţi. Artiştii nu se mai concentrează total la un proiect. După repetiţie fug în altă parte. Şi pe atunci existau actori care dimineaţă mergeau la radio, la 10 veneau la repetiţie la teatru, după care aveau filmare la televiziune sau în altă parte. Dar acum se trăieşte supraaglomerat şi se dă zi de zi lupta pentru supravieţuire. Salariile în teatru sunt foarte mici. Dacă nu mai faci altceva şi trăieşti din leafă, este umilitor.

Dar dvs. personal vă simţiţi bine în acest sistem şi în acest mediu?

Mă simt chiar foarte bine. Şi repet ce am mai spus. Aş vrea să mai stau în teatru de dimineaţă până noaptea. Dar nu-mi permit. Dacă aş câştiga un salariu de 2000 de euro de la teatru, nu m-aş mai implica în alte proiecte. Dar, aşa…

De unde să ştiţi în studenţie ce vă aşteaptă?! Apropo de studenţie, cum aţi ajuns la scenografie?

Aveam încă din copilărie un prieten, mai mare cu doi ani decât mine — scenograful Mugur Pascu — al cărui tată era regizor. El a plecat la Braşov, să facă liceul de arte plastice. Eu eram nehotărât. Nu ştiam încotro s-o apuc după. În ultimii ani însă, trebuia să te hotărăşti ca să te poţi pregăti pentru facultate. El s-a dus la Bucureşti, la secţia de scenografie. Am început să fiu curios şi să mă pregătesc, am mers la cursurile pregătitoare care se ţineau la Institutul de Arte Plastice de la Bucureşti. Cam aşa a fost. Am ajuns aici din curiozitate. Când eram licean la Braşov, mergeam la concert şi la teatru, ba chiar am făcut, în joacă, figuraţie într-un spectacol de operă. Şi traversam scena în „Carmen”, cu nişte suliţe în braţe. A fost prima dată când am simţit atmosfera de pe scenă şi pe cea din culise, unde artiştii stau tensionaţi înainte să intre în scenă şi se detensionează după ce ies, iar apoi se concentrează iar. Iată ceva fascinant pentru oamenii din afară. Am un prieten mare iubitor de teatru, care vede tot, şi m-a rugat să-l ajut să asiste o dată la o repetiţie… Deci multă lume e fascinată de laboratorul teatrului. 

Dar dvs. vă mai faceţi timp să mergeţi la spectacole?

Da. Merg pentru că-mi place şi pentru că trebuie să fiu informat. Am văzut spectacole bune la „Bulandra”, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Teatrul Naţional din Craiova, la Odeon, la Teatrul Maghiar din Cluj, la Sfântu Gheorghe şi, bineînţeles, la Comedie etc.  În ultimii ani, am văzut în festivalurile de la noi spectacole minunate din străinătate — Ostermeier, Ostrovski, Dodin, Nekrosius. Ceea ce mă bucură foarte tare este că, la orice spectacol am fost în ultima vreme, sălilele erau arhipline de o lume foarte diversă – de la foarte tineri la oameni în vârstă, ceea ce demonstrează încă o dată că teatrul trezeşte un mare interes în rândul publicului.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.