„Purificare” sau televiziunea pe post de Dumnezeu

Selecţionat în Festivalul Naţional de Teatru, la secţiunea „Teatrul de mâine”, spectacolul „Purificare”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, este cea dintâi premieră a Naţionalului din Bucureşti în această toamnă.

Textul lui Petr Zelenka este o foarte subtilă analiză a modului în care societatea contemporană se supune mass-mediei şi a felului în care televiziunea schimbă destine şi transformă într-o secundă ratarea în succes, mizând pe acele mecanisme care, în ultimele decenii, au făcut ca lumea din spatele camerei să devină mai reală decât realitatea. Un fel de „parodie“ tristă la „Crimă şi pedeapsă”, povestea lui Zelenka este un barometru pentru felul în care s-a modificat balanţa asumare – vinovăţie de la romanul lui Dostoievski şi până azi. Şi pentru felul în care televiziunea a preluat de-atunci încoace toate rolurile, devenind spaţiu al „absolvirii de păcat” şi aşezând spectatorul pe post de Dumnezeu.

Tot acest joc de-a păcatul şi de-a iertarea pe care se bazează textul lui Zelenka este asumat de spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu (foarte activ, de altfel, în spaţiul teatral în ultima perioadă), iar montarea de la Sala Atelier a TNB reconstruieşte un fel de „microcosmos” ce oglindeşte societatea actuală. Având meritul că timp de două ore foloseşte la maximum toate resursele din scenă pentru a crea suspansul şi tensiunea bine gradată de la o scenă la alta. Mai mult decât în alte producţii, în „Purificare” ritmul este important tocmai pentru că montarea redă ritmul lumii actuale, care creează într-o clipă eroi din oamenii fără date de eroi şi „machează” realitatea până la limita la care o anulează răsturnându-i într-o clipă toate datele. Concluzia? În televiziune nimic nu e imposibil.

Exemplu limpede al felului în care teatrul a evoluat de la momentul la care important pe scenă era „cum se întâmplă”, nu „ce se întâmplă”, spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu mizează mult, şi prin muzică (Alexandru Suciu), şi prin proiecţii (Andrei Dăscălescu), pe tehnica suspansului, de altfel bine asumată de întreaga echipă de actori. Un bărbat violează un copil. Scriitor important şi bărbat cu principii, prins într-o căsătorie în care aparenţele ţin loc de dragoste, Jacek are un moment de rătăcire şi-l adoarme, apoi îl viloează pe băieţelul unor prieteni de familie. Vinovăţia îi cere să recunoască, să mărturisească, dar lumea din jur nu e dispusă să-l asculte. Printr-o subtilă ironie a autorului, asumată şi de regizor, fapta lui se transformă într-un fel de tăvălug ce face să iasă la suprafaţă toate minidramele din jur, care, însă, pe măsură ce se dezvăluie îi învăluie sentimentul de vină şi îl anulează la fiecare pas. Căsniciile ratate, copiii care văd şi înţeleg cum se ratează căsniciile – dialogul în care copilul Mikulas (băieţelul Vlad Roşu dovedeşte chiar maturitate în interpretare) vorbeşte despre performanţele sexuale ale părinţilor este tulburător – nonvaloarea luând locul valorii, viaţa personală folosită pe post de publicitate, însingurarea omului modern, care vorbeşte „în pustie”, toate ies la iveală de la o scenă la alta, printre replici care stârnesc râsul prin cruzime.

Emisiunea „Purificare”, un fel de spaţiu public de spovedanie, din care Dumnezeu e anulat, iar publicul din platou i se substituie, este locul unde bărbatul vinovat, interpretat corect de Adrian Titieni, merge pentru a-şi povesti crima. Tensiunea din platou este inteligent construită, iar ironia este punctată subtil cu aplauze regizate exact în momentele-cheie în care vinovatul îşi măturiseşte crima. Violul este primit cu aplauze… Într-una dintre cele mai bune apariţii în scenă din ultimii ani, Lamia Beligan, într-un rol construit evident pe emploi – prezentatoarea emisiunii „Purificare” – creează exact atmosfera tragi-comică din spatele unui astfel de reality-show, prelungit apoi şi în viaţa personală. Afrodita Androne, asemenea, în rolul cumnatei lui Jacek, femeia care nu-şi găseşte locul nici în viaţă, nici în lume, îndrăgostită de soţul surorii ei, construieşte un personaj viu şi plin de culoare, interpretarea ei atingând punctul maxim (aş spune că e unul dintre cele mai puternice momente ale spectacolului) în scena în care, în faţa pistolului îndreptat spre ea cu disperare de către Jacek, îi strigă „Te iubesc!”, fără nicio urmă de patetism.

Relaţiile dintre personaje sunt create cu multă fineţe – căsnicia ratată Pavel şi Eva subtil dezvăluită prin gesturi şi grimase, prin inflexiuni de voce, atât în cazul lui Mihai Călin, cât şi al Ilincăi Goia –, iar schimbările exterioare sunt bine susţinute de mecanisme interioare lăsate să se iţească numai atât cât să sugereze… Şi, ce e cel mai important, spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu, te face să trăieşti pe viu transformările personajelor, folosind întocmai mecanismele pe care autorul le ironizează. Publicul este atras în capcană şi trăieşte plăcerea show-ului aşa cum îi este livrată, încearcă pe viu gustul drogului, dar bine dozat de regizor în aşa fel încât la sfârşit să se trezească şi să-şi dea seama că a fost drogat… Iar ritmurile din final, ale noii emisiuni, „Bureţii uzi”, care ia locul emisiunii „Purificare”, în toată absurditatea ei, dă exact măsura plăcerii pe care o poate crea un astfel de univers fals şi colorat, într-atât încât să anuleze şi să elimine spaimele vinovăţiei. Ideea e simplă: omul vrea să se bucure şi să uite, să se distreze şi să uite…

În scenografia creată de Andrada Chriac, un interior simplu de apartament, construit în catifea roşie, iar în spate un platou de televiziune, între care „actorii” circulă în permanenţă – metaforă explicită a intruziunii mass-mediei în viaţa privată – povestea lui Zelenka nu este „întunecată” decât, pe alocuri, de un neclar desen al luminilor, care nu slujesc întotdeauna „ieşirilor la rampă”…

Print

Un Comentariu

  1. vector 21/10/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.