Centrul Educațional de Teatru Rplika este un spațiu independent din România care propune o formă de „teatru prin care participanții se educă reciproc, în spiritul creativității, spontaneității, respectului implicării indiviuale și de grup, schimbului de idei și întrebări, pentru a construi împreună acțiuni de reprezentare colectivă”. Cu alte cuvinte, Centrul Educațional de Teatru Rplika asigură accesul gratuit la spectacole și există datorită unui grup de oameni care, prin eforturi continue, creează astfel de mici minuni…
Înainte de spectacole, în weekend, pe Radu Apostol l-am luat deoparte, cu greu, pentru un scurt interviu, fiind deja ocupat cu partea tehnică… Mihaela Rădescu se ocupa de rezervări cu un clipboard în mâini. Mihaela Michailov prezenta cu drag spectacolele unui alt spațiu independent – Reactor de creație și experiment din Cluj. Viorel Cojanu îi ajuta și el pe tinerii rezidenți cu pregătirile. Cam așa arată teatrul independent românesc – o imagine în care artistul face de toate, din resurse umane și financiare, de multe ori proprii.
Ce motive ați avut ca să înființați un teatru și „să vă luați la trântă” cu sistemul din România?
Mergând pe pozitiv, nu din dorința de a ne lua la trântă cu cineva am înființat Centrul de Teatru Educațional Replika, ci ca pe o nevoie de a continua să dezvoltăm proiecte de teatru educațional, de teatru comunitar, spectacole pe care noi reușiserăm să le facem, beneficiind de parteneriate cu Teatrul Mic, cu Teatrul Foarte Mic, cu Teatrul de Comedie. Dar, ulterior, spectacolele nefiind doar cu artiști din trupa teatrului respectiv nu mai puteau fi jucate în aceste instituții. Colegii mei mai răzbătători decât mine, Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu, după ce-am lucrat „Ca pe tine însuți” la Teatrul Mic, au decis să înființeze o asociație culturală și să creeze proiecte în direcția asta. Ei au bătut tot Bucureștiul și au căutat spații, printre care și acesta de pe Lânăriei 93-95. Când am venit și l-am văzut, am fost destul de dezamăgit și am zis că nu o să se întâmple nimic, dar eu sunt puțin mai pesimist. Așa am continuat să ne derulăm proiectele, să jucăm spectacole, să continuăm atelierele și tipul ăsta de explorare a realității contemporane, să dezvoltăm spectacole în care să fie implicați și copii alături de actorii profesioniști. Lucru care într-o instituție de stat, la momentul respectiv, nu era posibil. Era dificil să accepți că pe scena teatrului tău există și copii sau neprofesioniști. Așa s-a născut Replika, din dorința de a duce mai departe direcția artistică în care ai educație prin teatru, teatru social, teatru comunitar.
Ce eforturi ați depus ca să găsiți un spațiu, să atrageți un public și să vă dezvoltați?
A fost opțiunea întregii echipe (Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Katia Pascariu, Elena Găgeanu, Mihaela Michailov, Arh. Gabi Albu și eu) de a avea un spațiu în care să existe acces gratuit la toate manifestările culturale. Asta pentru că, din experiența noastră comună de șapte ani, am constatat că în România, oamenii, copiii, părinții nu prea fuseseră la teatru niciodată. Unul dintre motive era și partea financiară. Probabil că, dacă ai doi copii, o seară la teatru costă cam o sută de lei. De suta aia de lei preferi să iei niște mici, o pizza și un suc și să stai acasă, să te bucuri de timpul pe care îl petreci cu ai tăi, sau să mergi în parc… undeva unde nu costă ca să te destinzi. Așa că am zis să facem un spațiu în care accesul la cultură să fie gratuit. Pentru că în mod concret și real doar cultura te poate educa, te poate destupa la minte, te poate face să fii mai tolerant. Participând la un act artistic, ajungi să empatizezi cu problemele pe care le expune spectacolul respectiv. Și atunci, sperăm noi, că devii și mai bun ca om, ca cetățean, în societate și în relația cu celălalt. Din perspectiva asta, accesul la cultură ar trebui să fie gratuit pentru că toți ne dorim niște semeni mai educați, mai emoționali, mai toleranți. Lucrul acesta nu se poate obține decât dacă am gândi că e ingrat să condiționezi cultura în funcție de bani… Bine ar fi să avem o societate în care sănătatea, educația și cultura să fie gratuite. Noi toți șapte, opt, am decis ca toate onorariile care ni s-ar cuveni din proiectele pe care le lucrăm să le donăm acestui spațiu. Altfel, spațiul acesta n-ar putea să existe. Chiria pe care o plătim, utilitățile, totul neavând nicio susținere financiară de la stat sau un sponsor nu ar putea exista fără efortul pe care îl face fiecare dintre noi. Dar este opțiunea noastră. Poate că suntem norocoși că reușim să ne întreținem la rândul nostru și să ne plătim datoriile, muncind în teatre sau la job-urile pe care la avem, astfel încât pasiunea și bucuria de a face teatru să nu fie condiționată primordial de realitatea financiară. Iar realitatea asta în teatrul independent nu e deloc roz. Spectacolele din teatrul independent au bugetul cam cât ar costa un pitic într-un spectacol de teatru de artă sau cât costă o plasmă într-o producție a teatrului de stat. Iar onorariile… nu știu în ce măsură ai putea să trăiești numai din asta.
De ce există o discrepanță atât de mare între teatrul de stat și cel independent? Din moment ce e clar că avem nevoie de zona independentă…
Cred că realitatea asta există peste tot în lume. Întotdeauna off-ul a fost mai puțin costisitor și glamorous față de ceea ce e mainstream.
Lăsând la o parte faptul că nu e glamorous, implică totuși un efort uman mult prea mare…
Asta e problema, că eforturile cad pe umerii artiștilor. E și mai ingrat când acest efort se cumulează și cu statutul de artist debutant. În momentul ăla ai foarte mult de suferit, pentru că tu încerci să te și întreții din job-ul ăsta, și să te afirmi, și să-ți împlinești crezul artistic. E o presiune foarte mare. De asta sprijinul sau susținerea debutului în artă și în general ar trebui să fie o prioritate pentru statul român. Oricum fondurile de finanțare a proiectelor independente au acest criteriu al debutului. Ce se întâmplă mai nou în spațiul românesc e că teatrele de stat colaborează cu cele independente, noi ne bucurăm de aceste parteneriate pentru că altfel n-am fi existat. Centrul Replika există datorită eforturilor pe care le facem toți cei implicați, dar și a eforturilor artiștilor care vin să performeze aici și a parteneriatelor cu Teatrul Național din București, cu Teatrul Mic, cu Teatrul Excelsior, cu Universitatea de Artă din Târgu Mureș, cu Teatrul Gong, cu Fabrica de Pensule, cu Reactorul de creație și experiment. Nu vreau să pară că e totul roz, dar există un soi de solidaritate… Din păcate legislația nu e în pas cu noi. E o problemă de legislație și cu politicile culturale locale. Bine ar fi ca și primăriile de sector să aibă o deschidere mai mare către spațiile independente care reflectă realitatea din comunitățile pe care le reprezintă. În afară de a finanța și sponsoriza festivități (din Parcul Tineretului se auzea până la noi Imnul României) pentru publicul larg, ar trebui să încerce să susțină financiar instituțiile independente, pentru că, fără susținere, ele ajung să pună o presiune foarte mare pe artiști. O națiune fără acces gratuit la cultură devine din ce în ce mai opacă, și mai rigidă, și mai extremistă.
N-ați încercat niciodată să faceți și un profit din spațiul acesta independent?
Nu există profit în condițiile astea. Până de curând, tu, ca artist independent, existai doar între finanțări. Până la următoarea aplicație ce faci? Nu poți să susții un spațiu doar dintr-un grant. Oricum încercăm să acoperim cheltuielile și altfel decât prin aplicații. În schimb am reușit să sensibilizăm niște oameni care au venit și ne-au văzut spectacolele. Cam tot ce vedeți în spațiul de la Centrul Replika sunt donații. Scaunele sunt donate de spectatori. Veneau cu scaunul sau ne dădeau bani să le cumpărăm. Mocheta, vopseaua de pe pereți… toate sunt donații. Ne-au sprijinit diferite entități. Cu acoperișul am avut foarte mari probleme. Acum suntem în instanță cu firma care ne-a dat o țeapă, mai pe românește. Și am primit o sponsorizare de la firma Bauder care efectiv a fost emoționată și ne-a ajutat. Aparatura electrică a fost donată de Teatrul din Arad, de TNB, de Teatrul Mic. Am avut șansa acestui sprijin.
Cum ar putea fi rezolvat contrastul dintre pasiunea artistului care vrea să clădească ceva și realitatea financiară care te demoralizează complet?
Trăim, din păcate, într-o societate în care lucrurile se mișcă foarte greu și rata sărăciei este foarte mare. Vezi rata abandonului școlar, vezi neputința omului de a-și petrece liniștit un concediu, vezi volumul foarte mare de ore pe care îl petrec oamenii la job. Cred că această condiție nu e numai a artistului. Într-adevăr, e delicat, pentru că în momentul în care activezi într-o zonă unde subiectivitatea e foarte mare și lucrezi foarte mult cu emoțiile tale și sufletul tău, e foarte ingrat să existe și o presiune financiară. Cum să-i faci față? Prin politici culturale mai deștepte, prin conștientizarea fapului că ai nevoie de artist, de oglindă.
Ce v-ați dori să se schimbe în România în așa fel, încât să avantajeze și teatrul independent?
Să existe un nivel de trai măcar decent, oamenii să nu mai fie atât de hăituiți cu job-urile și cu presiunea financiară actuală. Să nu mai fim furați. Să avem niște politicieni care să ne reprezinte în mod real. E inadmisibil să ai niște analfabeți în Parlament. Totuși, suntem în secolul XXI și tu ai pe cine ai în Parlament… Altfel, am avea toate șansele, pentru că răzbătători suntem, țara e frumoasă, oamenii au un fond foarte bun și o sensibilitate foarte mare, doar că suntem „administrați” prost. Nu avem administrator, cel puțin în sfera politicului avem doar interese, duplicități, meschinării, țepe, foarte multe țepe…
Print