Acum zece ani, într-o zi de vară, se năștea, împreună cu Valentin Nicolau, ideea revistei Yorick, al cărei prim număr a apărut în toamna anului 2009. Motivația de atunci suna așa… „Faptul că între creatorii oricărei forme de artă şi criticii lor există o poveste-relaţie de dragoste-ură veche de când lumea nu este un secret. Când am hotărât să construim o revistă de teatru şi l-am chemat pe Yorick din lumea lui Hamlet să ne fie însoţitor pe cărările atât de fragile pe care teatrul le deschide spre inima lumii, ne-am propus, înainte de toate, nu „să criticăm” ce se întâmplă acum pe scenele din România, ci să mergem alături, să dez-văluim drumul şi să stăm de vorbă, mai degrabă ca-ntr-o amitie amoureuse… Teatrul e o poveste, iar poveştile trebuie povestite. Şi, cum asta am simţit că lipseşte în ceea ce se cheamă astăzi critica de specialitate, noi vom încerca în Yorick să oprim în loc istoriile sculptate în efemerul scenei şi, aşa cum spuneam, să povestim despre teatru, să ne fim alături unii altora pe drumul care duce de la textul scris la spectacol şi apoi la gândul şi la trăirea în care se transformă acesta în publicul ce-i ţine oglinda în faţă… Critica, în acest moment, se axează în cea mai mare parte pe cronică, una de verdict, în care cronicarul îşi arogă drepturi de mic Dumnezeu. Yorick îşi propune să vorbească şi despre altceva, să coboare cronicarul pe scenă şi în sala de teatru şi să stăm de vorbă, să străbatem acelaşi drum … De ce „Yorick”? Nu pentru că numele lui semnifică veşnicul „vanitas vanitatum” căruia ne supunem cu toţii şi căruia teatrul i se sustrage, totuşi, în ciuda atât de pieritoarei sale „materialităţi”. Ci pentru că Yorick este marele personaj absent al tuturor timpurilor. Cel care este şi nu este. Cel care e dispărut, dar trăieşte. Cel care te face cu un ochi să plângi şi cu celălalt să râzi.”
Dacă am reușit ceea ce ne-am propus, în acești zece ani care au trecut, dacă am reușit mai mult sau mai puțin, asta veți hotărî dumneavoastră, cei care, în acești zece ani, ne-ați fost alături și ne-ați ajutat să existăm, dumneavoastră, minunații noștri cititori. A fost un drum greu și frumos, dar azi, după zece ani, e timpul să ne luăm „la revedere”, căci, nu-i așa?!, în toate e un început, un mijloc și un sfârșit… Ne luăm azi rămas-bun de la bătrânul bufon căruia i-am tulburat somnul un deceniu și vă propunem o nouă aventură. Un proiect nou, un spațiu nou, unde ne vom reîntâlni curând, foarte curând, în aceeași formulă, să ne continuăm poveștile despre teatru.
Rămas bun, dragă Yorick!
Print