Foto Ana Maria Moldovan
Balet, dans, teatru. Aceasta este lumea lui Răzvan Mazilu, cunoscut dansator, coregraf, regizor, care în ultimii ani a îndrăznit să monteze mai multe musicaluri: „The Full Monty“, „Cabaret“, „West Side Story“. E nevoie de show, de vise cu ochii deschiși, de joacă, de culoare, spune artistul, care a început să danseze la trei ani și e pe de plin conștient că, odată intrat în lumea artei, nu te mai poți opri. Drumul e lung, dar merită, povestește Răzvan Mazilu într-o după-amiază, înainte de o reprezentație cu „Un tango mas“, în care îl puteți vedea la Teatrul Odeon. Însă e nevoie și de rigoare, iar ea lipsește, adaugă artistul. Despre vise și plăceri, despre nevoia de evadere și pluralitate, despre libertate și sensurile ei, am discutat cu Răzvan Mazilu pornind de la cel mai recent spectacol pe care îl semnează, „În plină glorie!“, produs la Teatrul de Comedie și care va avea premiera pe 2 aprilie.
Tocmai ați montat „În plină glorie!“. În ultimii ani, ați făcut mult musical, atât cât se poate face în România. De ce?
Spectacolul de la Comedie este un spectacol de teatru cu momente muzicale, nu un musical, după o piesă a lui Peter Quilter, un contemporan care a scris acest text nu despre realitatea imediată, ci despre o personalitate feminină care a existat cu adevărat, Florence Foster Jenkins, rămasă în istoria muzicii și a comediei umane ca cea mai slabă, cea mai netalentată cântăreață de operă din lume. Această femeie este, într-un fel, un clown, un clown care, dincolo de lacrimă, știe să viseze frumos. Și a ieșit o comedie cu accente poetice și dramatice.
De ce povestea asta acum?
Pe de o parte, pentru că am fascinația, admirația și dorința de a ști cât mai mult, de a lucra cu și despre aceste mari personalități care sunt, de fapt, niște mari visători, niște mari clowni. Cred că a visa cu ochii deschiși ne poate salva. Așa cum spune una dintre replicile piesei, realitatea nu este atât de interesantă și mult mai interesant e să trăiești pe un nor. Această femeie a știut să trăiască pe norul propriilor vise și astfel să-și găsească fericirea – nepăsându-i de ce spun ceilalți despre ea, de infernul pe care ni-l provoacă cei din jur când ne judecă și cu convingerea că ea face bine, ceea ce a și făcut. Florence Foster Jenkins este una dintre acele personalități feminine care pot marca o epocă, o generație, o lume pur și simplu prin puterea ei. Este o antieroină devenită model – cum poți să-ți trăiești viața crezând foarte mult în ceea ce faci, cu mult curaj și cu convingerea că poți răspândi în ceilalți frumusețe. Curajul, nu arta ei, a făcut-o model, transformând-o dintr-o rățușcă urâtă, cum se autodescrie, aproape într-o lebădă.
Puterea visului cu ochii deschiși a fost salvatoare și în cazul dvs.?
Întotdeauna. Eu asta fac în spectacolele mele. Visarea te salvează. Uneori te trezești, desigur, la realitate și ea nu te lasă să visezi. Dar încerc mereu să găsesc noi resorturi pentru a visa și pentru a face ce-mi place. Revenind la spectacol, întotdeauna am fost fascinat de personalitățile feminine, de femeile puternice – Dama cu camelii, Isadora Duncan, eroinele lui Tennessee Williams, Sally Bowles din „Cabaret“ etc. Femeile care schimbă lumea au un mister superb, la care trebuie să ne întoarcem mereu și mereu, din păcate având în realitatea înconjurătoare exemple negative cu duiumul. E cu atât mai bine să ne regăsim reperele. Cred foarte mult în partea de show a unui spectacol de teatru. Mă interesează musicalul din acest punct de vedere. Părerea mea este că în teatrul românesc de azi sunt mult prea puține spectacole în sensul de show.
Cred foarte mult în partea de show a unui spectacol de teatru. Mă interesează musicalul din acest punct de vedere. Părerea mea este că în teatrul românesc de azi sunt mult prea puține spectacole în sensul de show.
Publicul are nevoie de așa ceva?
Are și chiar își dorește foarte mult. Nu vorbim, desigur, despre comercialul facil, care a umplut teatrul cu șușe și ciubucuri. Nu mă sfiesc s-o semnalez. Sunt uimit de ce se întâmplă în jur și cu atât mai mult trebuie să avem grijă, să facem și să producem entertainment de calitate. Este exact ceea ce mă interesează. Desigur, cu problematicile aferente. Iar a face entertainment nu înseamnă a da la o parte temele sociale (vezi „Cabaret“ și „The Full Monty“). Astfel de spectacole au sâmburele actualității, iar problemele rămân aceleași și ne regăsim în ele.
Există mijloace pentru musical în România?
Teoretic, da. Există mijloace financiare. Numai că lucrurile trebuie făcute cu credință, curaj și atenție, cu foarte multă muncă. Mie, dansul, pe care-l fac de la trei ani, mi-a dat disciplină, rigoare și responsabilitatea de a nu ieși oricum în fața publicului. Dar teatrul românesc e lipsit de rigoare, iarăși nu mă sfiesc s-o spun. La noi se fac foarte multe lucruri „în general“ și totul se bazează pe farmecul personal al actorilor – mari, minunați, cu charismă extraordinară… Poate că e vina școlii, nu știu. Or, musical înseamnă disciplină, rigoare, educație, exercițiu permanent.
Școală de musical nu avem. A existat cândva o încercare la UNATC, dar a eșuat. Ar fi nevoie de ea?
Mare. În străinătate, știm cu toții, musicalul are o tradiție. Industria musicalului e și o mașină de făcut bani, dar și artă. Există spectacole extraordinare, performanță, actori totali, care fac lucruri minunate. Publicul de la noi are, și el, nevoie de așa ceva. Sălile sunt mereu pline. Când s-a jucat „West Side Story“ la București, biletele s-au vândut la preț triplu față de prețul obișnuit, iar feedback-ul continuă să curgă. Publicul are întotdeauna nevoie de teatru și ca formă de evadare din cotidian. Despre musical există o prejudecată în rândul criticilor, apropo, m-am izbit de ea: mulți ștampilează genul ca divertisment fără substanța marii dramaturgii care pune în pagină problemele epocii etc. Ei bine, nu, în „Billy Elliot“, de exemplu, se zugrăvește o Anglie a minerilor și a problemelor sociale, în care răsare un talent ce învinge în cele din urmă. Iar exemplele pot continua. Criticii, cred eu, trebuie să facă aceiași pași pe care-i facem noi, creatorii care dorim să facem musical, să ne dezvoltăm în genul acesta. El mi se potrivește pentru că adună în el tot ce mi-am dorit să fac: dans, teatru, muzică.
Despre musical există o prejudecată în rândul criticilor, apropo, m-am izbit de ea: mulți ștampilează genul ca divertisment fără substanța marii dramaturgii care pune în pagină problemele epocii etc. Ei bine, nu, în „Billy Elliot“, de exemplu, se zugrăvește o Anglie a minerilor și a problemelor sociale, în care răsare un talent ce învinge în cele din urmă. Iar exemplele pot continua. Criticii, cred eu, trebuie să facă aceiași pași pe care-i facem noi, creatorii care dorim să facem musical, să ne dezvoltăm în genul acesta. El mi se potrivește pentru că adună în el tot ce mi-am dorit să fac: dans, teatru, muzică.
Cât de mare a fost ocolul de la balet la dans, teatru, musical…?
Dintotdeauna m-am simțit atras de latura teatrală a dansului. Am trecut prin dans clasic, dans contemporan, dans abstract, am încercat multe tehnici, dar dintotdeauna m-am simțit mai aproape de teatru. Îmi place să construiesc personaje, cred în emoție și în patosul de bună calitate (nu în cele depășit). Întâmplător sau nu, destinul artistic m-a aruncat în lumea teatrului, începând cu anii din UNATC, când cel mai interesant mi s-a părut contactul cu colegii de la teatru – actori, regizori, teatrologi. Apoi am lucrat în teatru, începând cu mișcare scenică și scenografie. Au urmat în anii 2000 întâlnirea cu Teatrul Odeon, care m-a cooptat în echipă, lucrul cu regizorii – Alexandru Dabija, Dragoș Galgoțiu, Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Alexandru Tocilescu, Victor Ioan Frunză, Alexander Hausvater etc. Au fost întâlniri de la care am încercat să absorb tot, ca un burete, și să învăț permanent. Șansa de a lucra cu actori mari m-a ajutat, și ea, enorm. Iar drumul pare să continue la nesfârșit. Sunt foarte conștient că e de parcurs un drum lung. Arta și meșteșugul nu se termină niciodată, pentru că teatrul de mâine nu va mai fi cel de azi. Cucerește tot timpul alte și alte mijloace de expresie și tot timpul trebuie să lucrezi, să înveți să-ți sedimentezi cunoștințe.
Cui îi place eșecul?! Nu pot spune însă că m-a ocolit. În viața artistică, odată intrat, nu poți să te oprești. Venind din zona dansului, știu sigur că există prejudecata că dansul e un gen minor. Atunci, nu e simplu ca toată lumea să te ia în serios în calitate de creator de spectacole, de regizor. Dar dacă ai ceva de spus și rezultatele confirmă că e un drum bine găsit, trebuie să mergi mai departe.
Dar dansul și baletul din România cât de departe se află?
M-aș fi așteptat ca dansul contemporan să aibă o explozie mai mare. Există acum o nouă psihoză: disperarea de a fi în pas cu timpul. Am impresia că trebuie cu toții, cu orice preț, să facem performance și dans conceptual. Sigur, este o tendință frecventă pe scenele internaționale, dar nici dansul, nici teatrul nu sunt numai într-un anumit fel. Altfel, am pleca acasă cu toții! Întâlnim la tot pasul multe forme sterile, care mimează ceea ce credem noi că e up to date. În ceea ce mă privește, mă interesează în primul rând să-mi găsesc un drum personal. Sigur că trebuie să fac lucruri care interesează publicul de azi. Ceea ce mi se pare însă mult mai dificil și mai provocator este ideea de a fi tu însuți și de a continua să faci lucrurile în care crezi cel mai mult. În artă e exact ca „În plină glorie“: În artă nimic nu e un etalon și nu trebuie luat așa. Arta e în foarte multe feluri și câți creatori există pe lume, tot atâtea universuri. Până la urmă, autenticitatea se cerne de tot ce înseamnă neautentic.
Există acum o nouă psihoză: disperarea de a fi în pas cu timpul. Am impresia că trebuie cu toții, cu orice preț, să facem performance și dans conceptual. Sigur, este o tendință frecventă pe scenele internaționale, dar nici dansul, nici teatrul nu sunt numai într-un anumit fel. Altfel, am pleca acasă cu toții! Întâlnim la tot pasul multe forme sterile, care mimează ceea ce credem noi că e up to date.
Seara, după un spectacol în care ați dansat, cu ce gânduri ieșiți din teatru?
Am emoții diferite. După ce dansez plec epuizat fizic, mă simt ca după un cataclism după care nimic nu mai contează, pentru că ce e mai greu a trecut și urmează un mare respiro. Altfel, când ies din sala în care s-a jucat un spectacol pe care l-am regizat, satisfacția e mult mai cerebrală. Dar am emoții pentru cei de pe scenă, îmi doresc să prindă o seară bună. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt critic și nu văd greșelile – pe unele le uit, pe altele, încerc să le livrez ca observații cât mai repede actorilor.
Există un poncif care se tot repetă: publicul nu greșește niciodată. Credeți în el?
Da și nu. Cred foarte mult în relația cu publicul și mă interesează relația vie, autentică, directă. În același timp, nu sunt de acord cu ideea că trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. Eu știu foarte bine când fac concesii publicului, când îi pun probleme și el se sperie sau se panichează, când mă urmează pentru că înțelege etc. Dar el nu e mereu o busolă bună, iar adevărul este întotdeauna la mijloc. Și trebuie să fie mai informat, mai puțin entuziast sau condescendent la unele lucruri. Ar trebui să semnaleze mai clar neîmplinirea artistică.
Să fie mai sincer, altfel spus?
Nu-l bănuiesc de ipocrizie sau de politețe, nu, ci pur și simplu de naivitate, de dorința de a răsplăti efortul de pe scenă cu aplauze. În anii ’90, publicul nu era atât de targetat ca acum, ci mai eterogen. Acum avem nostalgicii care vor vedete și gustă, din păcate, și spectacolele de un gust îndoielnic, dar avem și publicul bun, care știe să aleagă, hipsterii care caută lucruri ce le par mai fistichii, un public snob, care reacționează fără excepție la ce vine din străinătate și trebuie musai să fie la un nivel. Încă pot să spun, cu mare bucurie, că am publicul meu. Caut un dialog permanent cu el, căci fiecare act artistic e ca un act de seducție. Trebuie să-ți seduci permanent publicul, să-l faci să creadă și să meargă cu tine.
Înainte de anii ’90 cum era lumea dansului?
Foarte, foarte săracă. Înainte de 1989 existau însă la școala de coregrafie profesori mai buni și mult mai dedicați.
Sunteți nostalgic, iată!
Nu, deloc! Anii de școală nu au fost deloc atât de roz. Au fost, dimpotrivă, un amestec de speranță și de chin fantastic. Condițiile erau extrem de precare în școala de coregrafie – bine, așa sunt și acum, dar asta e altă poveste. Eram înregimentați în spectacole omagiale, duși obligatoriu la festivități comuniste, care erau un calvar. Eram adolescent și-mi doream, bineînțeles să fac dans contemporan, atât cât înțelegeam eu prin „dans contemporan“, căruia i se spunea pe-atunci „dans modern“. Știam și simțeam că nu voi face balet clasic și voiam ceva mai liber. Dansul contemporan nu era oficializat, fiind considerat decadent și subversiv, ca toată arta contemporană, pentru că putea submina cultura oficială.
Și apoi a venit libertatea.
Momentul libertății a venit, cumva, la timp pentru mine. Ușor-ușor, am învățat ce înseamnă libertatea și informația în dans. Rigoarea o știam de la baletul clasic, unde e ca în sport.
Și rigoarea nu dăunează în niciun fel sincerității?
Ideal e să le ai pe toate, dar acolo ajungi tot printr-un anumit tip de rigoare, cea cu care exersezi și te ajută să stăpânești tehnica. Emoția și sinceritatea vin după și capătă mult mai multă strălucire când știi foarte bine ce faci.
Revenind la teatru, un scenograf tânăr spunea recent că teatrului românesc îi lipsește culoarea. Sunteți de acord?
Vreau să pun culoare și să fac show – ca emoție, ca senzație, ca energie. La Teatrul de Comedie am lucrat cu Iuliana Vâlsan, cunoscută pentru culoarea pe care o aduce pe scenă. Am dorit un univers cu un kitsch asumat, plin de culoare, ironie, dar și poezie sau haz, din lumea unei cântărețe care făcea din viața ei un întreg spectacol fără să se sfiască.
Lumea noastră nu-mi place. Salvarea și norocul meu se numesc teatrele în care lucrez, proiectele, întâlnirile cu artiștii. Câteva dintre secretele fericirii sunt întâlnirile și experiențele interesante cu oamenii. Asta mă interesează: să facem lucruri frumoase în care credem. Mă salvează prietenii, care sunt foarte puțini, dar sunt. Și am câteva locuri ale mele în care pot să mai zăbovesc o clipă. În rest, ochiul meu e bulversat de ce se întâmplă în jur.
Nu e și lumea noastră la fel?
Lumea noastră nu-mi place. Salvarea și norocul meu se numesc teatrele în care lucrez, proiectele, întâlnirile cu artiștii. Câteva dintre secretele fericirii sunt întâlnirile și experiențele interesante cu oamenii. Asta mă interesează: să facem lucruri frumoase în care credem. Mă salvează prietenii, care sunt foarte puțini, dar sunt. Și am câteva locuri ale mele în care pot să mai zăbovesc o clipă. În rest, ochiul meu e bulversat de ce se întâmplă în jur.
E o lume neprietenoasă pentru copilul din artistul care sunteți. Spune Brâncuși că atunci când moare copilul din el, moare și artistul. Cum se simte copilul acesta dinlăuntrul dvs.?
Am avut o mare surpriză la Teatrul de Comedie, lucrând cu actorii de acolo, cu Gabriela Popescu, cu Mihai Bisericanu, cu George Mihăiță, o surpriză pe care o speram. Chiar există actori care nu și-au pierdut disponibilitatea ludică, starea de joacă, nebunia de a încerca și de a se juca pe scenă. Din joacă, da, vin cele mai importante lucruri și asta am învățat de la Alexandru Dabija: când am văzut-o pe Dorina Lazăr în „Ionesco – cinci piese scurte“ stând în patru labe și claxonând ca o mașină mică. Mi s-a părut extraordinar. Or, teatrul românesc este atât de grav și de profund, încât riscă să devină un mausoleu! Artiștii sunt atât de maeștri și atât de importanți, încât riscă să devină niște fantoșe împăiate. Ce bine ar fi dacă nu ne-am mai luat atât în serios! Trebuie să avem tot timpul grijă de copilul din noi, care vrea să se joace. La repetițiile mele l-am văzut pe George Mihăiță dorind să facă pași de balet. Felul în care se juca la repetiții îmi demonstra că acel copil din el încă nu a murit și mă încărca, declanșându-mi idei și aprinzându-mi imaginația. Despre asta e vorba în teatru: despre joacă și joc.
Fotografii site www.razvanmazilu.ro