Realitate contra spectacol

Dacă te uiţi la scena veselă şi tristă a României din ultimele zile/ săptămâni/ luni – aşa cum se vede ea pe ecranul televizoarelor sau lângă noi – teatrul pare doar o copie palidă, în care spectacolele, oricât de calitative, nu reuşesc să egaleze cantitatea de spectacol pe care o oferă realitatea, pe ideea, „pâine şi circ”, veche de pe vremea când romanii încercau să oprească apusul unei civilizaţii deja apuse… Mai mult circ şi mai puţină pâine este „motto”-ul nescris al spectaculoasei noastre  realităţi, în care decorurile, costumele şi personajele principale bat de departe cea mai genială regie/ scenografie/ şcoală de actorie.

Când Gigi Becali, sprijinit în cot de leul cu coama de aur care străjuieşte intrarea din vila personală, predică la microfon despre Sf. Apostol Pavel… Când preşedintele dă o replică în faţa camerei de luat vederi, replică pentru care l-ar fi invidiat toţi maeştrii comediei de bulevard, de la Eugène Labiche la George Feydeau, o replică genială, potrivită în orice sitcom de proastă calitate, în care râde mai mult protagonistul decât publicul… (Întrebat ce anume făcea o anumită ministreasă la Cotroceni într-o anumită seară, răspunde frust şi româneşte: „O fi fost la vreun consilier, eu eram cu nevastă-mea…”. „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, cea mai recentă dintre montările lui Silviu Purcărete, e nimica toată pe lângă comedia sus amintită.) Când cel mai citit articol, care face într-o oră accesări cât altele nu fac nici într-un an, e despre cum s-ar fi zărit într-o anume împrejurare lenjeria intimă a aceleiaşi ministrese care a tulburat liniştea Cotroceniului… Toate astea şi multe altele, alături de nunta ca-n poveşti a lui Borcea, hrănesc imaginaţia poporului şi-i astâmpără nevoia de ficţiune pentru care altădată recurgea la literatură sau la teatru… Cu atât mai mult, cu cât e gratis, nu dai banii pe bilet, iar despre carte ce să mai vorbim.

În această lume, de început de toamnă 2011, a vorbi despre festivaluri de teatru, despre teatru independent, despre şansele tânărului actor e aproape caraghios. Ce înseamnă „teatru independent” în România? În cea mai mare parte, înseamnă actori tineri (talentaţi, pasionaţi, nebuni…) care îşi doresc atât de mult să joace, încât, pentru că n-au unde, sunt dispuşi să plătească bani din buzunar, să aducă de acasă recuzită, să îşi construiască rolurile în acel timp (liber?!) când nu lucrează pe te miri unde ca să supravieţuiască, să pună becuri, să măture scena, să care decorul în spate şi la venire, şi la plecare şi să nu obţină în schimb mai nimic. Situaţia se încadrează însă în parametrii „normalităţii” pe care o descriam mai sus. Cei mai mulţi oameni îşi primesc zilnic porţia de spectacol, iar ceilalţi, mult mai puţini, sunt prea ocupaţi, comozi, obosiţi, sictiriţi etc. ca să iasă din casă pentru o montare în care să nu vadă măcar o vedetă.

În aceste condiţii, ce le rămâne tinerilor actori (unii dintre ei talente extraordinare, cărora societatea nu le lasă aproape nici o şansă)? Alternativa e tristă şi dătătoare de frisoane pe şira spinării. Să practice un soi de prostituţie artistică ce nu face decât să adâncească „societatea spectacolului” în care trăim. Un actor dintr-una dintre cele mai bune generaţii pe care le-a avut UNATC-ul în ultimii ani îmi povestea aproape râzând cum colegele lui de an, actriţe extraordinare, se angajează să facă pe Ursitoarele pentru 80 de lei, iar alţii se lasă cumpăraţi pe post de măscărici „la mese boiereşti”, unde, contra unui monolog, li se azvârle o hârtie de 100 de euro. Vă imaginaţi scena? „Ia, băiete, de-aci 100 de euro şi bagă monologu’ ăla…”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.