Reality-tragedia made in România

Saviana Stănescu inventează în România, în perioada imediat următoare Revoluţiei din decembrie, o formă nouă de tragedie… moştenirea comunismului. Scriitoarea avea să facă între timp carieră la New York. Ce e tragic în „Apocalipsa gonflabilă”? Spaţiul de joc prezentat în didascalie, la început, este bine cunoscut. Apartamentul de bloc comunist, gri, mizer. Problemele sunt moştenite tot din comunism, fiecare personaj are un handicap: Arti, băiatul surdo-mut şi cu braţele paralizate, care scrie la computer cu picioarele, Bunica – oarbă de vreo patru ani, Mama – are un picior scurtat şi nu poate să meargă mai mult de un km pe zi plus o pareză facială, iar Tatăl e în căruciorul cu rotile, în urma unui accident. Aceeaşi tip de felie de hiperrealitate pe care o regăsim în Srah Kane, numai că aici e realitatea noastră… Copii handicapaţi într-o societate care nu a ştiut să asigure nici un fel de asistenţă şi a rejectat orice fiinţă care nu se încadra în planul de bine şi frumos creat de Partid, case nefericite, ele însele spaţii perfecte pentru noua tragedie, disperarea de a acapara obiecte la care Regimul nu le oferise oamenilor acces. Amestec de SF cu realitate extremă, piesa Savianei Stănescu este emblematică pentru „reality tragedia” din postcomunism. Vom cita spre exemplificare unul dintre pasajele din didascalie, care se repetă obsesiv de-a lungul textului, punctând în momentele importante disperările neconştientizate ale personajelor:

„Întrerupere publicitară. Toţi rămân nemişcaţi. Intră Mama, care merge ca o candidată la un concurs de Miss şi se opreşte în mijlocul camerei cu un zâmbet larg, profesional, pe buze.

Mama: Familia mea avea nevoie de un televizor color. Îl va obţine. Şi familia ta are nevoie de un televizor color? Nu mai sta pe gânduri. Înscrie-te la „O sinucidere în direct”. Cei dragi merită micul tău sacrificiu. Te arunci şi câştigi! Sună acum…”

Amestecul de absurd şi maxi-realitate este bine concentrat în pasajul citat, care conţine toate ingredientele unei noi forme de sentiment tragic. „Realitatea timpului a fost înlocuită cu publicitatea lui”, scrie Guy Debord în „Societatea spectacolului”. Se face reclamă morţii în „Apocalipsa gonflabilă”. Apartamentele şi televizoarele color se dau contra unor vieţi de om. Ce valoare mai are fiinţa umană într-o lume în care un televizor color este mai preţios decât o viaţă? Moartea nu mai înseamnă nimic. Dincolo de viaţă nu e nimic, în viaţă nu e nimic. Totul e de vânzare. Câteva puncte esenţiale sunt atinse în textul Savianei Stănescu. 1. Prin publicitate, omul simplu capătă statut de vedetă, apare la televizor… 2. Şi aici, din viaţă se iese prin sinucidere, omul nu mai ştie să moară. 3. Confortul casnic surclasează viaţa. În goana lui după surogate, omul se jertfeşte pe sine în schimbul nimicului. Nepreţuindu-se, nu mai preţuieşte.

Din nou, ca şi la Sarah Kane, individul trăieşte într-un iad permanent pe care nu-l conştientizează pentru că nu-i cunoaşte opusul, nu are termen de comparaţie, iar suferinţa, deşi extremă, este un dat, o stare de fapt, împotriva căreia nimeni nu luptă. Monique Borie consideră că, în Grecia antică, teritoriul tragediei este „locul apariţiei, al comunicării cu lumea invizibilă a zeilor şi a morţilor”. La Saviana Stănescu, acest loc al comunicării nu există, căci moartea este degradată şi transformată într-un act fără importanţă. Personajele din „Apocalipsa gonflabilă” se sinucid cu uşurinţa cu care ar face-o într-un joc pe calculator. Iar, de la un anumit moment, realitatea se amestecă periculos de mult cu virtualul. Internetul îşi trăieşte ultimele zile, iar oamenii lumii reale primesc vizite din lumea virtuală. (Nu lipsită de importanţă ar fi o relativ recentă „modă” americană: website-uri ale cimitirelor, prin care poţi face o vizită virtuală la mormânt sau poţi trimite flori virtuale…)

Iată, aşadar, un fragment relevant.

„Labila apare din monitor. E îmbrăcată într-o salopetă muncitorească pe sub care are o rochie neagră de seară. Îşi aranjează ţinuta în timpul monologului ce urmează şi se uită în toate oglinzile sau geamurile existente în cameră.

Labila: Hello. Am întârziat puţin. E o vânzoleală azi în Cyberspace. Haos. S-au băgat pe fir unii, o comisie de studiu, prevenire sau combatere a Apocalipsei C. A înnebunit lumea. De ce să studiezi, de ce să previi, ce să combaţi. Te opresc la colţ de stradă virtuală, îţi dau hârtii cu SOS-uri, la restaurant te obligă să mănânci mâncăruri cu sos, mai mult, pe fundul farfuriei găseşti alt apel: „Salvaţi computerele, salvaţi omenirea”. Mi-e greaţă. Dă-mi nişte măsline. Nu suport sosurile.

Arti: Avem măsline?

Ola: Dă-i alune, poate nu face diferenţa.

Labila: Şi asta nu-i nimic. Acum 10 minute sau 10 ore, m-au obligat – obligat! – să particip la o masă rotundă. Mi-au reproşat că n-am conştiinţă de cetăţean galactic. Că aşa n-o să intrăm niciodată în societatea intergalactică. Vorbe. Conferinţe. (Arti îi dă alune) Merci… Că cică lumea virtuală n-o poate abandona pe sora ei mai mică, lumea reală… Prostii. Filme cu orfelinate. Cu handicapaţi. Cu catastrofe. Ştii, ca să ne impresioneze. Horror! (ronţăind alune) Eu, care nu mă uit decât la romance-uri şi comedii. Mi-a plăcut totuşi un videoclip superb cu sinucideri. Se aruncau unii de pe blocuri, ce frumos, trupuri încordate, întinse, balet contemporan de cea mai bună calitate, zbaf, se zdrobeau de asfalt, veneau gunoierii şi-i ambalau în pungi albastre de plastic. Am murit de râs. Am înviat după două ore. Eram singură în sală… (lui Arti) Masează-mă un pic, dragă, sunt încă foarte încordată…

Ola: Poate de mine nu mai e nevoie.

Labila: Stai să-ţi zic… (o ţine de mână, Ola vrea să scape, nu reuşeşte). M-au prins. M-au îmbrăcat în salopeta asta jegoasă. Şi, ce crezi, m-au trimis pe liniile de joasă frecvenţă să ridic moralul maselor de electroni, care cică o să fie traumatizaţi la Apocalipsă. Era o nebunie acolo. Mitinguri. Greve. Scântei. Scurtcircuite. „Jos sistemul binar”… Dar vă plictisesc cu problemele mele astea n-dimensionale. Aici, în tridimensional, totul e mai simplu…

Ola: Viaţa e complexă şi p-aici…”[1]

Nevoia de realitate virtuală a omului contemporan nu este decât o mutaţie a nevoii de iluzie pe care omul a simţit-o încă de la începuturile lumii. Iluzia, povestea, mitul au jucat un rol extrem de important în viaţa societăţilor arhaice şi în viaţa tuturor societăţilor care au urmat. Iar teatrul, ca şi literatura, la începuturi şi mult timp după aceea, a avut şi rolul de a crea iluzie. În fond, catharsis-ul se creează prin iluzie. Omul îşi asumă un destin pe care-l trăieşte din afară. În societatea recentă, omul îşi proiectează existenţe multiple în lumea virtuală a computerului care a luat locul poveştilor. Şi amestecul, după cum spuneam, periculos, între realitate şi ceea ce numim realitate virtuală a dus la un efect contrar celui rezultat din catharsis. Individul îşi toceşte simţurile şi simţirile în existenţe surogat, pierde vieţi, ca-n joacă, trăieşte în straturi multiple de spaţii şi timpi, mănâncă, face sex, „comunică”, moare şi învie la loc, are posibilităţi aproape nelimitate de a o lua de la capăt, se luptă, cucereşte, cumpără, construieşte… Şi totul pentru nimic, vorba lui Hamlet. E greu să descoperi tragicul, aşadar, în acest univers lipsit de concreteţe, în acest nimic care ia forme infinite. Cum poate deveni erou tragic Arti, copilul handicapat, care va muri de foame în casa câştigată de sora lui, Ola, la sinucideri în direct? Îi lipseşte strălucirea, îi lipseşte nobleţea, îi lipseşte forţa, îi lipseşte posibilitatea de a alege. Şi se supune destinului cu resemnare. Dar nici lipsit de strălucire tragică nu-i e parcursul prin viaţă. Trăieşte închis pe dinăuntru într-un corp care nu-l ajută, fără să poată vorbi şi fără să audă, fără să-şi poată folosi braţele. Computerul la care scrie cu picioarele îi devine o prelungire firească a corpului şi scrie… Cum să nu-ţi aminteşti acum afirmaţia lui teoria lui Gabriel Liiceanu, conform căreia omul este singurul nivel al Fiinţei unde tragicul se poate manifesta pentru că este, în acelaşi timp, „limită şi conştiinţă de sine a limitei”? Cum să nu ştie Arti, în toată însingurarea lui cumplită, străin pentru familia lui care-l respinge şi străin pentru el însuşi, cu fiinţa ruptă în două între corp şi spirit, că nu are nici o alegere de făcut? Că singura lui şansă este lumea virtuală? Iar acolo totul este posibil. Femeia gonflabilă, pe care propriul lui tată o foloseşte în desele momente de singurătate pentru scene de sex la fel de însingurate, capătă chip concret, coboară din computer şi-i intră în cameră. Tânărul flirtează cu ea, e timid, se joacă, stau la poveşti, totul e firesc în realitatea de dincolo de real. Totul e să evadeze din spaţiul tridimensional. Ce alegeri are de făcut adolescentul Arti? Lui toate căile i s-au închis din start. S-a născut condamnat să trăiască într-o familie cu probleme, incapabilă şi fizic, şi psihic să-l ajute, s-a născut închis în propriul corp, doar mintea având libertatea să călătorească şi să construiască la infinit, s-a născut într-un regim absolutist, în care persoanele cu handicap erau ascunse cu grijă şi niciodată ajutate. Tot universul a conspirat împotriva lui. Totuşi, în ciuda a tot şi a toate, el alege să trăiască. Arti nu se sinucide. Moare înecat, simbolic, cu plasticul de la femeia-mumie gonflabilă, Labila, aceeaşi care, în realitatea lui virtuală, îi devenea iubită şi prietenă. Arti moare înecat cu propriile vise.

În noua formă de tragic creată de ultimele decenii, vina tragică nu mai există. Oamenii suferă până la capăt, orice ar însemna acest capăt, cumplit, chinuitor, dar nu se luptă şi nici n-au vreo vină vizibilă. Se nasc vinovaţi şi pier vinovaţi, dar fără să-şi fi cunoscut vina. Iar ispăşirea lor e îmbibată de seva tragicului. „Adevărata suferinţă – sorrow – tragică se bazează pe vinovăţie, adevărata durere – pain – tragică pe nevinovăţie. Suferinţa are nevoie de transparenţă, durerea de obscuritate”[2], scrie George Steiner citându-l pe Kierkegaard, care face distincţia între tragedia antică şi cea modernă, bazându-se pe accepţiunea diferită a celor doi termeni. Afirmaţia vine în sprijinul ideii că în tragedia contemporană nevinovăţia naşte durere tragică. Arti nu are de ales între două drumuri, dar are de ales între două lumi, în fiecare dintre ele la fel de imposibil de trăit. Una pentru că este minunată, magică, dar nu există…, iar cea de-a doua pentru că este PREA reală… Şi ce alege Arti? Alege să moară în lumea prea-reală, înecat cu plasticul din care e făcută mumia lui gonflabilă, pe care o sfâşie cu dinţii…

Drama înstrăinării într-o „poveste păroasă” de Saviana Stănescu

După câţiva ani petrecuţi la New York, scriitura Savianei Stănescu suferă modificări majore, foarte uşor vizibile, spre exemplu, în „Să epilăm spre Vest” (Waxing West), montată la celebrul teatru La MaMa, care a venit şi în România, invitat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi la Teatrul Act din Bucureşti. Au rămas în urmă stângăciile din „Moartea fără profesor” sau „Numărătoarea inversă”, replicile insuficient şlefuite şi situaţiile adesea şchiopătânde. Dar nu acesta este obiectul lucrării de faţă, ci descoperirea felului în care textul dramatic al deceniilor recente a asimilat şi transformat sentimentul tragic al existenţei. “Vreau ca publicul românesc să vadă ce fac eu la New York. E important pentru mine şi îmi asum riscurile de rigoare referitoare la felul în care publicul şi critica vor reacţiona la piesa mea. Desigur că sper să le placă, dar mai important este să share (împărtăşesc) piesa mea şi creativitatea mea cu cei de acasă. Am scris această piesă într-un context diferit de cel teatral românesc, dar sper că are o universalitate ce va trece de orice bariere, mai ales că publicul românesc e unul emancipat în materie de teatru. Ştiu ca partea mai delicată este faptul că abordez un subiect al istoriei recente – Revoluţia română, Ceauşeştii – şi s-ar putea ca unii oameni să nu suporte transfigurarea dramatică a unei experienţe trăite. Unele răni nu s-au închis încă în sufletele oamenilor sau în <<sufletul>> colectiv al românilor. Crizele politice şi personale prin care am trecut cu toţii in ultimii ani ne fac sensibili la anumite realităţi prezentate pe scenă. După cum şi cronica la <<Waxing West>> din The New York Times punctează, piesa mea e <<o încercare de exorcism>>, să ne <<epilăm>> demonii trecutului ca să putem să ne vedem de viaţa noastră.”, mărturisea autoarea. „Am vrut să explorez un subiect <<mare>> ca modul în care traumele colective afectează individul, faptul că micile noastre vieţi sunt determinate de marile izbucniri isterice şi istorice ale socialului şi politicului.”

“Intriganta şi spectaculoasa nouă producţie a Teatrului La MaMa după piesa scrisă de Saviana Stănescu, este un exerciţiu de exorcism şi, cu siguranţă, un semn plin de speranţă, de vreme ce Ceauşeştii sunt prezentaţi în ipostaza de clowni însetaţi de sânge”, scria criticul de teatru de la The New York Times. “O viziune unică asupra emigrării”, aşa cum a fost considerat, textul Savianei Stănescu, subintitulat “o poveste păroasă în două acte şi patru anotimpuri”, este o istorie dulce-amară, cu accente de teatru absurd. Istoria unei femei care pleacă din România de curând scăpată de sub comunism ca să-şi afle fericirea în America şi să se mărite acolo cu bărbatul perfect, „Să epilăm spre Vest” nu este neapărat un exemplu de tragedie contemporană şi nici nu creează personaje cu adevărat tragice. E mai degrabă drama înstrăinării şi face parte dintr-o gamă lungă de piese în care personajele devin victime ale propriei naivităţi. Motivul pentru care am ales acest text al Savianei Stănescu este finalul lui. Nu contează ce se întâmplă până atunci, nu contează nici cuplul Ceauşescu, transformat într-unul de vampiri, nici nefericirile şi dezamăgirile unui om care nu găseşte raiul pe pământ în America. Nimic. Doar finalul ne interesează direct aici: o femeie căutând cadavrul unui bărbat printre ruinele de la World Trade Center, după atacul terorist din 11 septembrie 2001. S-a prăbuşit o întreagă lume când în România a căzut regimul comunist. Oamenii au învăţat să trăiască din nou, altfel. O întreagă civilizaţie s-a prăbuşit, câţiva ani mai târziu, şi în America. Turnurile Gemene au căzut şi mii de oameni au fost striviţi între ruine. Între aceste două aşa-zise tragedii din lumea reală se nasc doi oameni, la distanţă de mii de kilometri. Ea zboară dinspre România să-şi găsească fericirea în ţara lui, iar el piere strivit de zidurile prăbuşite de la World Trade Center. Tragică este imaginea, aproape fotografică, din final: timpul oprit în loc, cu o femeie de niciunde căutând un bărbat, şi el de niciunde. Nici urmă aici de hiper-realitatea lui Sarah Kane, nici urmă de absurd în această ultimă scenă. Doar disperare fără nume, lipsită de orice perspectivă a mângâierii, de însingurarea şi în moarte, şi în viaţă a doi oameni care s-au văzut despărţiţi înainte să apuce să se cunoască. Metaforă perfectă a însingurării omului contemporan, scena finală din „Să epilăm spre Vest” e emblematică pentru durerea tragică a lui Kierkegaard: un om de la un capăt de lume căutând, cu o fotografie în mână, un trup al unui alt om, ca să-i vorbească, să-l întâlnească, să-l înmormânteze. Aşadar, o Antigonă contemporană caută trupul unui (con) frate-iubit-prieten şi nu-l găseşte.

Unde se ascunde tragicul? În toate drumurile care se închid, în toate cercurile infernului în care individul se vede prins, în iadul din el şi din celălalt, în oglinzile deformatoare pe care Fiinţa le ţine cu sadism deasupra fiinţării, în aşa fel încât omul nu mai ajunge să-şi cunoască niciodată adevărata faţă şi nici pe a celuilalt. Şi, dacă „în toate oglinzile Antichităţii” (care avea trei mari mituri ale oglinzii, al Gorgonei, al lui Dionysos şi al lui Narcis), „aceste jocuri ale Aceluiaşi şi ale Celuilalt deschid drumul spre o înţelegere a imaginii sinelui, ca reflectare, dar o reflectare în centrul căreia se află Celălalt, străinul de esenţă divină”, după cum scrie Monique Borie, în lumea contemporană jocurile oglinzii sunt inversate şi închid drumul şi spre sine, şi spre celălalt. Iar lumea-surogat din oglindă devine tragică prin forţa adversă care o domină. Anti-tragicul naşte tragic, tot în oglindă. Joc la puterea a doua. Nobleţea şi eroul tragic sunt reflectate deformat într-o oglindă care deformează, la rândul ei, imaginea deja deformată. Şi ultima reflexie devine tragică, lumea se întoarce de unde a pornit şi tragicul îşi reintră în matcă.


[1] Stănescu, Saviana, Apocalipsa gonflabilă în vol. Black Milk, Editura Muzeul Literaturii Române & Norii (SUA), Bucureşti, 2001, p. 166-168 

[2] Steiner, George, Antigones, The Antigone Myth in Western Literature, Art and Thought, Oxford University Press, New York, 1984, p. 58

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.