Recuperarea lui 1989, anul dispărut, prin teatru

3stars

anul disparut3Revoluția de la 1989 este un subiect ușor inflamabil, care deschide ușor răni în istorie, în oameni, în politică, dar și ușor de ne(uitat). Pentru cei născuți după 1990, subiectul „revoluția din 1989” este „ușor” la superlativ, este istorie învățată pe de rost ca să treci examenul de bacalaureat, este maculatură înțesată de date exacte și nume care nu ne mai spun nimic, este o temă dezbătută în România în fiecare an la emisiuni politice și este ocazia de a zapa în continuare până găsești un subiect mai potrivit pentru sărbătoarea Crăciunului.

Întrebarea care a răsărit pe buzele unora odată cu premiera spectacolului  „Anul dispărut. 1989” a fost justificată – ce vor înțelege cei care nu au trăit în comunism, cei care s-au născut după revoluție? Așa este, generațiile de după anii ’90 nu au stat la cozi interminabile pentru pâine și lapte, nu au fost persecutate de securitate, nu au trăit neapărat în frică și frig, dar mulți dintre noi am prins sărăcia de după revoluție, am fost martori la dezorientarea părinților noștri tineri și la destrămarea multor familii, căci lumea pleca oriunde găsea un loc de muncă.

În  „Anul dispărut. 1989” nu se rescrie istoria partidului, nici a poporului român, nu e încă un prilej de a crea teatru documentar cu urme de sarcasm și ironie, ci o șansă de a împărtăși poveștile unor oameni obișnuiți nu din timpul revoluției, ci dinaintea ei, cu emoție și umor și fără demonstrații ostentative. Peca Ștefan, Ana Mărgineanu, actorii din distribuție, echipa tehnică a Teatrului Mic, spectatorii, împreună repun în circuitul istoric un tablou lipsă, cel al anului 1989 până la căderea comunismului. Produsul final nu este o filă de istorie bună de pus în manualele de liceu, ci una personală la limita foarte fină dintre realitate și ficțiune, în care actorii își pasează unuia altuia personajele, semn că în acele vremuri destinele oamenilor erau fragile și ușor de distrus precum bibelourile care umpleau mobila inestetică și greoaie din fiecare casă.

anul disparut1Gheorghe Visu îl interpretează pe Dinu Săraru, Viorel Cojanu se joacă de-a Gheorghe Visu în tinerețe, Isabela Neamțu este Maria Ploae, partenera lui Visu din acea vreme și, astfel, timpul devine un instrument flexibil, jucăuș care glisează între adevăr și ficțiune. În acele vremuri nimeni nu-și mai aparținea știind că oricând poate fi pândit, trădat și pedepsit. Adevărul devenea ușor ficțiune sau o „șopârlă” care fugea de pe scenă în sală, cu speranța că cineva, totuși, o va prinde, dar nu-i va da drumul în lume. Dacă ea ajungea la urechile cui nu trebuia, tu erai chemat la interogatoriu. Într-o încăpere din teatru s-a amenajat un birou special în care poți afla când și la ce spectacole ai fost, câte „șopârle” ai auzit și trebuie să promiți că le vei raporta pe fiecare, dacă nu vrei să-ți pierzi familia. O iscălitură cu un creion colorat ține loc de onoarea cuvântului tău. Ana Mărgineanu a creat două scene care fac parte din marea poveste, care o completează și o încununează, dar care nu sunt absolut necesare pentru înțelegerea spectacolului. Una dintre ele este cea menționată mai sus, unde Mihaela Rădescu interpretează o tovarășă responsabilă de poftele artistice ale omului de rând, iar Ilinca Manolache, asistenta ei, este ea însăși o șopârlă care se urcă pe pereți, se scurge pe sub birou și la picioarele tale, atentă la ce spui, ce faci, amintindu-ți că nu poți scăpa, că nu există fisură în sistem prin care să te poți strecura. Așa că mai bine iei un creion galben sau roșu, iscălești, și îți asumi rolul de turnător. Cealaltă scenă se petrece în mașină, pe străzile Bucureștiului lui 2016. În paralel, pe scenă, se spune povestea unei fete minore interpretată de Ilinca Manolache. S-a îndrăgostit, nu mai crede în țara ei și vrea să își nască copilul într-o altă lume în care el să aibă o șansă. Sora ei se împotrivește, părinții fac tot posibilul să o împiedice să fugă, mama aranjează avortul fetei, tatăl se gândește cum să facă rost de bani și cumnatul ei (Cuzin Toma/Virgil Aioanei) îi toarnă niște țuică pe gât, poate așa își va reveni din visarea asta cu ochii deschiși. Cum să fugi, unde să fugi? Dar afară lucrurile s-au schimbat, România a ieșit de sub asuprirea comunistă, Ion Caramitru a devenit o figură emblematică pentru revoluția de la 1989, iar prietena cea mai bună a Luminiței, fata care credea cu naivitate în eliberare, urmează să urce pe scenă alături de cei care au făcut posibilă revoluția, maestrul ceremoniei fiind însuși Ion Caramitru. Luminița nu mai trăiește, moartea și viața ei au fost ambalate în minciuni strălucitoare. Personajul interpretat de Viorel Cojanu e fiul care își somează mama să spună adevărul măcar acum, de dragul prietenei moarte. De ce ne mințim în continuare? Îi reproșează el. Personajul său e tânărul din noi, conștient că nu va afla adevărul revoluției nici de la televizor, nici din manualele de istorie, nici din mărturiile figurilor emblematice.

anul disparuit 2„Anul dispărut. 1989” e un adevăr construit din povești simple puse cap la cap, înnodate bine și pregătite să te frământe și să te incomodeze. Statistica pe scenă e mai puțin importantă, la fel și declarațiile conducătorilor sau datele istorice. Poate unul dintre cele mai emoționante filme despre holocaust este „La vita è bella”, tocmai pentru că spune povestea unor oameni care nu și-au putut împlini dorințele fundamental umane din cauza unui rău incomensurabil. Ana Mărgineanu și Peca Ștefan recreează scene concrete și emoționante din epoca comunismului, scene în care înțelegi durerea unei mame care își pierde copilul din cauza unui sistem politic inuman, în care ți se interzice dreptul de a iubi și de a fi fericit, în care copiii se urăsc pentru că unul are mai multe gume Turbo sau o pereche de blugi, în care actorii joacă după cum dictează tovarășii de la balcon, scene în fața cărora rămâi mut.

Regia Anei Mărgineanu are construcția mobilei de pe scenă care deși pare greoaie, de fapt e flexibilă, ușile sale sunt portaluri prin care se intră și se iese într-un ritm amețitor, ea se descompune și se recompune în funcție de fiecare poveste. Fiecare detaliu e tratat cu migală și minuțiozitate, așa cum, mici fiind, așezam cu atenție bibeloul exact în mijlocul mileului. Regia sa depășește scena, ia cu asalt Teatrul Mic, îl revigorează și pornește în drum spre Piața Universității, inima revoluției, în speranța că ne vom recupera o parte din memorie…

Teatrul Mic

„Anul dispărut. 1989” de Peca Ştefan

Regia: Ana Mărgineanu

Scenografia: Anda Pop

Coregrafia: Andreea Duţă

Video design: Cinty Ionescu

Distribuţia: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamţu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma/Virgil Aioanei

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.