„Cartea aceasta mi-a parvenit ca o sticlă aruncată de mult în mare, al cărei mesaj, din fericire, nu s-a şters şi reuşesc încă să-l citesc. Azi, Nemira îl comunică sperând că ceea ce vine dintr-un alt timp nu şi-a pierdut sensul şi că dincolo de ani, esenţialul nu dispare. Iată pariul acestei editări târzii, care nu anulează toată durerea unei existenţe istorice. Mă recunosc şi, în acelaşi timp, retrăiesc, tragic, tot ce-am suportat. Un manual de estetică, marcat de o experienţă autobiografică – iată ce este această carte!”
Sunt cuvintele cu care George Banu îşi încheie prefaţa la volumul „Reformele teatrului în secolul reînnnoirii”, publicat la Editura Nemira şi care va fi lansat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, joi, pe 3 noiembrie, ora 15.00, la UNATC, prilej cu care autorul va susţine o prelegere liberă pornind de la această lucrare ce a însemnat, la un moment dat, despărţirea de România.
O călătorie prin lumea regiei secolului XX, care începe cu o definire a acestei noi funcţii ce-şi trasa graniţele şi începea să-şi impună normele şi puterea, cartea este o „poveste” în care cititorul parcurge un traseu aproape iniţiatic de la Stanislavski la lumea spectacolului românesc al perioadei în care George Banu, tânăr critic, încerca la Bucureşti – şi reuşea! – să se sincronizeze cu lumea teatrală a Occidentului în care avea să ajungă în curând. Lucrarea de doctorat pe care George Banu a scris-o înainte să plece din România şi pe care n-a apucat niciodată s-o publice, deşi manuscrisul a fost depus la acel moment la Editura Eminescu, apare acum, la aproape 40 de ani distanţă, în colecţia Yorick a Editurii Nemira, restituind o bucată smulsă din istoria criticii de teatru autohtone… Un exerciţiu de imaginaţie ne-ar putea face să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă… dacă George Banu n-ar fi citit într-o zi de iulie, pe plajă, la malul mării, tezele maoiste şi n-ar fi hotărât să plece din România, dacă Editura Eminescu n-ar fi trebuit să facă economie de hârtie pentru publicarea operelor complete ale lui Nicolae Ceauşescu, întârziind astfel publicarea cărţii şi dacă „Reformele teatrului” s-ar fi publicat atunci… Desigur, istoria teatrului românesc nu s-ar fi schimbat din temelii. Dar drumul pe care l-ar fi deschis lucrarea bătută la maşină şi legată în coperţi vişinii, pe care unul dintre cei mai importanţi teatrologi ai lumii a scris-o înainte să emigreze şi să ajungă la Paris (într-o seară de Revelion, la început de ani ’70), ar fi dus, poate, către altceva. O continuare la celebra „Arta teatrului” – cartea care a servit drept manual atâtor generaţii de studenţi şi realizată împreună cu Michaela Tonitza-Iordache – „Reformele teatrului” este o lucrare scrisă la 30 de ani, care vorbeşte despre spiritul secdolului trecut, „secolul utopiilor şi al decepţiilor, secolul dorinţelor împlinite şi al transformărilor constant depăşite”, cum îl numeşte autorul.
„Această teză, devenită azi publică”, scrie George Banu, „afirmă o idee: secolul XX a avut nevoie de certitudini, dar nu s-a recunoscut, asemenea secolelor precedente, în una singură, ci dimpotrivă, în succesiunea lor. El a permis afirmarea unor programe de transformare integrală a scenei, căci secolul reînnoirii, pentru orice artist radical se prezintă ca secolul autodefinirii. (…) dacă marii artişti sau teoreticieni s-au identificat cu o estetică precisă, secolul, el, se recunoaşte în cultul antitezelor şi în alternanţa formelor refractară sintezelor. Cartea aceasta serveşte drept ghid introductiv, un scurt breviar al reformelor! Pentru a afirma ce vrem, e util să ne bazăm pe ce ştim.”
Un adevărat manual şi, totuşi, mai mult decât un manual, volumul „Reformele teatrului în secolul reînnoirii” are o dublă calitate. Întâi, pentru că umple un gol în cercetarea teatrală din România, care, în ciuda posibilităţii de sincronizare din anii care au urmat Revoluţiei, a rămas neacoperit… Aşadar, un text scris în urmă cu 40 de ani este astăzi la fel de bine-venit şi de necesar ca la momentul când a fost scris. Apoi, pentru încărcătura simbolic emoţională pe care o capătă azi, fiind teza de doctorat rămasă până acum necunoscută, a teatrologului român care a cucerit lumea.
„Îmi place să mă recitesc cum am fost şi să mă recunosc cum sunt. Nimic nu e mai derizoriu decât tinereţea perpetuă! Nimic mai grotesc decât trădarea de sine! Entre-deux, cartea ce apare acum îmi permite să mă recunosc, fără să mă identific cu cel care am fost. Ea are şi meritul de a nu fi un text autobiografic, ci o exegeză teoretică traversată, ca un curent subteran, de energia personală a celui care eram! Îndrăznesc să sper că nu totul a dispărut.”
Print