Regizorul de teatru şi modestia

„Cultura ar trebui să ne facă modeşti”, scria Alexandru Paleologu, „dacă suntem sinceri, după pilda unor Gordon Craig, Borges şi Thomas Mann. Modeşti în primul rând fiindcă ne pune în contact cu creaţia marilor genii ale omenirii (…) Modeşti apoi fiindcă ne face să ne ştim limitele propriei noastre ştiinţe şi (doar în parte) mărimea neştiinţei noastre; restul abia dacă-l bănuim”. Pe coordonate asemănătoare, Somerset Maugham scria: „Valoarea culturii constă în efectul ei asupra caracterului. Nu-i de niciun folos dacă nu-l înnobilează şi nu-l întăreşte. Ea slujeşte doar vieţii. Ţelul ei nu-i frumuseţea, ci bunătatea. Prea adesea, aşa cum ştim, ea dă naştere automulţumirii (…) Artistul nu-i îndreptăţit să-şi trateze semenii cu condescendenţă. E un caraghios dacă-şi închipuie că tot ce ştie el e mai important decât ceea ce ştiu alţii şi un prost dacă nu-i poate înfrunta pe picior de egalitate”. Şi Alexandru Paleologu, şi Somerset Maugham se pricepeau şi la teatru. Amândoi, în epoci şi spaţii diferite, s-au învârtit în lumea creatorilor de teatru. Amândoi, înzestraţi cu deschidere, umor şi bonomie, au scris rândurile citate, primul în „Despre lucrurile cu adevărat importante”, al doilea în „Bilanţ”, la vârsta aceea care urmează după maturitate, când cunoşteau prea bine autosuficienţa omului de teatru.

La noi, în România, ea este apanajul unei tipologii bogat reprezentate. Există, aici, destui regizori care iau atitudine împotriva criticilor, încălcând regulile jocului, vechi de când lumea. Destui confundă critica cu atacul. Poate fără să vrea sau fără să ştie, adoptă postura de victimă. Lor, cultura le aduce o falsă modestie şi o ironie (defensivă, ce se manifestă însă ofensiv) care nu le face cinste, pentru că vine din frustrare şi din dorinţa revanşardă. Există regizori care, atunci când un spectacol de-al lor primeşte un verdict rezervat sau negativ, dau telefon la redactorul-şef sau chiar la directorul ziarului şi încep să se plângă de nedreptatea care li s-a făcut, cerând o compensaţie. Există regizori care, atunci când spectacolul X nu le este selectat să participe la un festival, de exemplu, sunt convinşi că este vorba exclusiv despre o „lucrătură”, despre o poliţă de plătit şi despre un selecţioner corupt, într-un fel sau altul. Ei nu-şi pun problema că o anumită creaţie a lor poate nu se ridică la nişte aşteptări (care, prin natura lor, nu pot fi decât profund personale), poate nu se încadrează într-o tematică, poate nu este tocmai compatibilă cu un cadru etc. Există regizori care, atunci când teatrele le refuză o propunere sau când un cronicar le priveşte fără entuziasm opera X, se refugiază în tabăra neînţeleşilor, care, având de-a face cu profani, vor rămâne neînţeleşi.

În astfel de cazuri, pe care nu le ilustrez prin exemple concrete, pentru a feri discuţia de alunecarea în derizoriu, este vorba şi despre o prezumpţie eminamente necinsită: comentatorul/ selecţionerul/ factorul de decizie este ori incompetent, ori „vândut”, ori şi una, şi alta. Este, fireşte, o înduioşătoare dovadă de slăbiciune, căci îţi trebuie tărie să recunoşti că ceva din ce-ai făcut este neconvingător pentru un anume gust/ nepotrivit cu un anume cadru. Ca să nu dai întotdeauna vina pe celălalt sau pe ceva, ai nevoie de putere, ai nevoie să te detaşezi de tine însuţi şi să încerci să judeci, ai nevoie să ieşi din tine şi să încerci să te pui în locul altuia, să vezi şi să gândeşti altfel sau măcar să încerci. Este înduioşător şi pentru că există regizori măcinaţi de ambiţia de a da spectacole pe placul tuturor, ceea ce este imposibil. În astfel de cazuri, cultura nu întăreşte şi nu înnobilează caracterul, cum zicea Maugham, ci îl şubrezeşte şi-l vulgarizează.

Iată de ce am ajuns să am toată admiraţia pentru acei regizori care spun „spectacolul X nu mi-a ieşit” sau „Da, în prima parte spectacolul meu are o problemă de ritm”.  Nu sunt mulţi, dar sunt. Ei nu sunt dintre cei care te sună să te întrebe dacă ai ceva împotriva lor, de vreme ce ai scris o cronică negativă sau doar rezervată. În cazul lor, cultura nu merge împotriva caracterului, căci lor nu le dă iluzia cunoaşterii superioare, ci firescul gând că nereuşita sau chiar greşeala fac marte din mersul lucrurilor şi sunt normalitatea întruchipată. Ei nu sunt pătrunşi de propria importanţă până la a deveni orbi la ce se petrece şi sclavi ai maniei persecuţiei. Parafrazându-l pe Maugham, nu-şi închipuie că tot ce ştiu ei e mai important decât ceea ce ştiu alţii, pe care-i pot înfrunta pe picior de egalitate.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.