ReMo, un curent despre care am putea vorbi şi în teatru? (II)

Autenticitate şi expresie de sine. Remodernism. Oricine poate întreba de ce discutăm acum despre un nou curent în artă când, aşa cum am văzut din manifestul remoderniştilor, tot ceea ce promovează este perfect valabil pentru lucrări din cele mai variate paradigme stilistice. Din punctul meu de vedere, întreg arsenalul ReMo îi este în primul rând util iubitorului de artă care poate găsi aici criteriile care să-i justifice o alegere sau alta. Şi îmi îngădui să cred că, dacă un artist se asociază doar în mod programatic acestui curent, rezultatul îi va contrazice intenţia. În sprijinul aserţiunii mele aduc doar faptul că iniţiatorii remodernismului în film au declarat opera lui Andrei Tarkovski în topul filmelor ReMo, în care îi regăsim pe Yasujiro Ozu, Robert Bresson, Jean Rollin, Michelangelo Antonioni, Jean Vigo, Amos Poe, Jean Epstein sau Nicholas Ray.

Pe 28 august 2008, Jesse Richards (pictor, regizor şi fotograf afiliat la mişcarea internaţională a stuckismului) – figură centrală a remodernismului alături de Harris Smith (regizor, publicist şi eseist, membru fondator al mişcării remoderniste în film) – a publicat Manifestul filmului remodernist care pleda pentru “o nouă spiritualitate în cinema”. La punctul 4, sunt puse în pagină conceptele de sorginte japoneză wabi-sabi – care fac parte din principiile estetice ale budismului Chan şi care s-ar traduce prin “frumuseţea imperfecţiunii”, frumuseţea a ceea ce este simplu, natural, adevărat – şi mono no aware – ideal estetic cultivat în perioada Heian (sec. IX-XII), însemnând “o apreciere adâncă, empatică a frumuseţii efemere manifestate în natură şi în viaţa oamenilor, sentiment colorat cu un ton de tristeţe; în diferite situaţii poate fi acompaniat de admiraţie, veneraţie sau chiar bucurie”. În critica literară, a fost reluat de Motoori Norinaga în sec. XVIII.

Remodernismul devine un mod de expresie şi pentru artiştii români. “Oglinzi japoneze” – acesta este titlul expoziţiei de fotografie a Roxanei Ghiţă care sintetizează, în doar câteva cuvinte, rostul ei de artist: „Fotografiez pentru mine, pătimaş, într-o căutare egoistă a stării pe care mi-o dă actul de a fotografia şi pe care cel mai bine o descrie un vechi cuvânt grecesc, ek-stasis: ieşirea din sine, trecerea dincolo. Voi spune că imaginile cuprinse în această călătorie niponă nu caută să arate nimic, nu caută să explice sau să informeze. Ele sunt doar o stare, din nou acest cuvânt, şi vor să fie privite/primite ca atare, o stare sufletească pentru care japonezii au găsit un nume, intraductibil, ca toate stările în care sufletul îşi caută expresia într-o limbă anumită şi doar în acea limbă: mono no aware. Mono no aware desemnează empatia cu care subiectul se deschide lumii, în momentul culminant al realizării impermanenţei tuturor lucrurilor, al efemerităţii frumosului. Emoţia dominantă este tristeţea dulce-amară, melancolia visătoare.“

La fel cum Jesse Richards sintetiza, referindu-se la maniera remodernistă de a face film: “Eu cred că modul cel mai eficient de a face cu adevărat o muncă subiectivă şi autentică presupune <să te adresezi umbrelor> (în felul descries de Billy Childish şi Charles Thomson). Ce înseamnă asta? Ar putea să însemne că, dacă eşti cu adevărat obsedat de ceva anume sau, poate, dacă te stânjeneşte cu adevărat vreo problemă de ordin fizic ori mental pe care vrei să o ascunzi sau, dacă, asemenea lui Billy Childish, ai fost abuzat în copilărie, toate aceste lucruri, aceste <umbre> pe care le ascundem adânc în noi, trebuie scoase la lumina zilei: în filmele noastre, în munca noastră, în poezia noastră.” Despre noua mişcare în cinema, tinerii artişti şi teoreticieni (Richards este născut în 1975, iar Harris Smith în 1977) spun că se află la confluenţa unor elemente din No Wave Cinema, Noul val francez, Punk Film, din expresionism, precum şi – atenţie! – din teatrul cruzimii al lui Antonin Artaud. Dar dacă s-a vorbit despre Noul val francez, cred atunci că de aici lipseşte neorealismul italian, Free Cinema şi pandantul său reprezentat de Tinerii furioşi.

Aplicat la spaţiul românesc, curentul ReMo ar avea în film măcar trei nume care să-l anunţe: Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc şi Cristi Puiu (care l-ar putea şi reprezenta). Iar de-acum încolo discuţia se dechide pe producţia recentă şi pe tema predilectă a criticilor noştri, minimalismul.

Iar dacă tot am avansat cifra trei, închei cu primele trei exemple de spectacole de teatru, primele trei care îmi vin în minte: “Ce ne spunem când nu ne vorbim” pus în scenă de Chris Simion, “Mă mut la mama” în regia lui Gelu Colceag şi “Elling”, regia Vlad Massaci.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.