Este ciudat cum primul –ism artistic al mileniului, un curent fondat de mai bine de 11 ani, nu a fost (încă) luat în seamă (după ştiinţa mea) de lumea teatrului: Manifestul remodernismului, scris în 1999 de Charles Thomson şi Billy Childish – fondatori ai stuckismului –, a fost publicat pe 1 martie 2000 şi viza artele plastice. ReModernismul, curentul ReMo, se declară “pentru o nouă spiritualitate în artă”. Pagina oficială http://www.stuckism.com/ vorbeşte despre artişti din 50 de ţări, afiliaţi la 220 de grupuri, care promovează figurativul în pictură, un figurativ însufleţit de idei. O “mişcare internaţională în artă, anti pretenţiilor artei conceptuale, anti-anti-art”.
În Manifest spiritualitatea este definită drept călătoria sufletului pe Pământ şi confruntarea cu adevărul, ca modalitate prin care umanitatea încearcă să se înţeleagă pe sine însăşi. “Adevărul este ceea ce este, indiferent ce dorim noi să fie.” Şi este specificat faptul că “spiritualitatea nu înseamnă religie”. Punctul 12 leagă folosirea cuvântului “Dumnezeu” de “înflăcărare, însufleţire, aprindere”, de sensul etimologic al vocabulei “entuziasm” – din grecescul en theos, cu sensul de a fi locuit de Dumnezeu. În exprimarea de sine, umanitatea îşi găseşte simbolistica prin curăţenia (clarity) şi deplinătatea (integrity) artiştilor săi.
Informaţiile despre remodernism sunt la îndemâna oricui doreşte să se documenteze. Ceea ce îmi propun prin demersul de faţă este doar o punere în pagină a acestei mişcări despre care eu cred că este o încercare de armonizare cu adevărul. Nu este cazul să fac aici un istoric al curentelor care converg, începând cam din anii 80, spre actualul ReMo. Pun în discuţie faptul că toate aceste curente se referă la artele plastice, la film, muzică, literatură şi, corolar, la filosofie.
Spectacolul de teatru a rămas în afara interesului teoreticienilor. Probabil că motivul ţine de însăşi natura intrinsecă a spectacolului de teatru. Care se întâmplă aici şi acum, într-un spaţiu şi într-o limbă accesibile unui număr restrâns de spectatori. Mă gândesc însă că, dacă încă de la sfârşitul secolului trecut se putea vorbi despre New Sincerity în critica literară, şi oamenii de teatru şi-ar putea apropria principiile ReMo, astfel încât instrumentarul critic să poată avea de câştigat.
Print