Ilie Marius Richard
“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor şi textelor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi îi premiem cu antologia “Shakespeare. Lumea-i un teatru” alcătuită de George Banu.
Am ajuns până la urmă să văd şi Revizorul. Şi cu această ocazie am testat noua Sală 2 a Teatrului Naţional Timişoara, reamenajată şi redeschisă astă iarnă în fostul manej imperial aka sala de sport din spate de la Conti. Mai fusesem şi înainte în ea la nişte piese mişto şi pricepusem ideea de spaţiu alternativ şi modelabil în funcţie de necesităţile regizorale. Acum însă are în plus nişte scări impozante ce te “ridică din stradă” şi un hol primitor cu canapele şi chestii de ‘fitze’. Şi toalete curate.
Despre piesă n-am multe de zis decât că e absolut uimitoare. Scena ocupă jumătate din sală, distribuţia numără vreo 20 de personaje, coregrafie, muzică, lumini mişto. Actorii principali mi-au plăcut foarte mult şi Ion Rizea, şi Cătălin Ursu au fost extraordinari, la modul că-i priveam cu gura căscată. Trei ore de comedie marca Gogol puse în scenă de Petru Vutcărău cu mult talent şi imaginaţie. Nu m-am plictisit deloc chiar dacă amenajarea în lung a scenei provoca câteva înţepeniri de gât dacă te captiva prea mult acţiunea din colţul opus al sălii.
Piesa e despre un primar şi comunitatea dintr-un sătuc atemporal care primesc vestea că vine un revizor să inspecteze cum merg treburile pe-acolo. Normal că toţi se îngrijorează pentru că nimeni nu-i cu mâinile curate, ca să zic aşa. În stresul aşteptării slujbaşii îl confundă pe un june destrăbălat cu inspectorul trimis de stat şi încep să-l curteze cu tot felul de atenţii ca să-i afle misiunea şi să pară oameni de treabă în faţa lui. Falsul revizor e la început speriat, dar văzând că-i rost de căpătat şi fiind tot rupt în fund şi înfometat acceptă jocul şi-şi face rolul de înalt funcţionar. Îşi construieşte o aură de “vicerege”, mare politician, artist, bogătaş, amant etc., o seduce atât pe fiica, cât şi pe nevasta primarului, ia mita de la toţi care-i oferă şi apoi îşi ia tălpăşiţa lăsându-i pe proşti să aştepte adevăratul revizor. Ca-ntr-o fabulă. Apoi, toate personajele sunt caricaturale, umorul e destul de facil, ţinutele sunt excentrice şi în combinaţii absurde ce-ţi fură ochii, gesturile şi scenele circulă de la bizar până spre burlesc. Totuşi puteau lipsi inserţiile modern-mioritice cu “ce faci, frate” şi “ard în flacari”. Puţine, ce-i drept, dar total inutile. Publicul de teatru e din alt registru, părerea mea.
Închei concluzionând că îmi plac tot mai mult actorii aştia timişoreni, iar piesa asta merită atenţia noastră. Eu, unul, cred că aş revedea de câteva ori scena coşmarului pe care-l are primarul, cu şobolanii umani ce dansează, sicriul, muzica aia teribilă, mireasa… a fost ceva horror. Poate la toamnă.
Print