Richard III, fraudat de Shakespeare

În realitate, Richard III – Rege al Angliei (1483-1485) – nu ar fi trebuit să aibă sufletul greu. N-a fost nici tiran şi nici diform. A fost un rege viteaz, murind pe câmpul de luptă, iar istoria Angliei a reţinut numai doi monarhi care au murit eroic: Richard III (1484) şi Harold al II-lea (1022-1066).richard-bun Trupul mort al lui Richard a avut acelaşi parcurs dezonorat ca şi cel al lui Polinice, fratele Antigonei. Prin moartea lui Richard s-a încheiat domnia Dinastiei Plantagenet pe tronul Angliei (1150 – 1485) şi a început o nouă perioadă marcată de dinastia Tudor (1485 – 1603). Henric VII, primul monarh Tudor, este descendent al unei ramuri legitime a Familiei de Lancaster – parte a dinastiei Plantageneţilor şi ieşită câştigătoare din conflictul de 30 de ani cu ramura York – Plantagenet, război civil rămas în istorie sub numele de Războiul celor două Roze.

            Bătălia de la Bosworth, unde Richard III moare, este reţinută ca momentul de sfârşit al Evului Mediu Englez.

            Prin urmare,  Richard marchează istoric un sfârşit şi un început, iar moartea sa parcă aduce şi mai mult mister unei existenţe meteorice. Richard III este singurul monarh englez a cărui mormânt nu a fost găsit. Potrivit unor surse istorice, trupul mort al lui Richard a fost dezbrăcat complet, tăvălit prin noroi şi aşezat pe cal. Cu această pradă Henric VII va intra în Leicester, un oraş din centrul Angliei, unde va expune corpul ultimului rege pentru două zile. Pe urmă, Richard III a fost înmormântat fără ceremonial, la biserica Greyfriars. Dar povestea nu se opreşte aici. O dată cu Henric VIII şi politica sa de distrugere a locaşurilor de cult, trupul său este deshumat. Oasele îi sunt aruncate în râul Soar iar cosciugul din piatră se pare că a devenit jgheab pentru porci.

            Înmormântat fără slujbă şi mai apoi fără loc de veci pentru rămăşiţele sale, Richard III pare însuşi o fantomă călătoare prin lume, bântuindu-ne pe toţi, fie din perspectivă literară, fie istorică.

            Richard n-a fost nici infirm şi nici cocoşat. A fost ultimul născut al lui Richard Plantagenet, Al Treilea Duce de York (cu pretenţii la tron, fiind descendent al Regelui Edward III; 1312-1377) şi al Cecyliei Neville (fiică a Contelui de Westmorland, mama fiind membră a familiei Lancaster). Cecyle avusese până la Richard 11 copii, dintre care doar trei ajunseseră la maturitate. Avea 37 de ani când l-a născut pe Richard, o vârstă înaintată pentru standardele lumii medievale. Richard a fost un copil bolnăvicios şi nimeni nu se aştepta să supravieţuiască primilor ani de viaţă. De la 8 ani începe însă să fie implicat în treburi politice şi militare, fiind pregătit pentru viaţa care-l aştepta. Faptul că în unele portrete ale vremii mână dreapta îi pare mai mare şi mai puternică decât mana stângă are o explicaţie cât se poate de plauzibilă: de mic copil a început să înveţe mânuirea sabiei, deformându-şi braţul drept datorită greutăţii armei.   

            Richard îşi văzuse tatăl şi un frate omorât de ramura Lancaster, în ziua de Crăciun a anului 1460. Moartea lui Edward al IV-lea, un alt frate al său mai mare şi rege al Angliei (1461-1470 şi 1471-1483) nu este vina lui Richard. De fapt nu se ştie sigur cauza morţii lui Edward IV, dar istoricii sugerează boala: pneumonia sau febra tifoidă, neexcluzându-se însă otrăvirea. Alţii sunt de părere că moartea i se trage dintr-un regim sedentar de viaţă. De Paşte, în 1483, regelui Edward IV i se face rău, dar are timp să-şi modifice testamentul, numindu-l Lord Protector pe Richard (III), atunci Duce de Gloster, pentru a supraveghea minoratul viitorului rege al Angliei, Edward V, care la moartea tatălui său avea 13 ani. La acea vreme, regii se încoronau la cel puţin 15 ani! 

            Atât Edward V cât şi fratele său Richard de Shrewsbury, Prim Duce de York şi Prim Duce de Norfolk, în vârstă de 10 ani, au fost duşi în Turnul Londrei, în acele timpuri atât reşedinţă regală cât şi închisoare. Nu se ştie cu certitudine cum au murit cei doi adolescenţi. Termenul cel mai folosit este că cei doi copii au dispărut pur şi simplu. Au existat suspiciuni cum că Richard III i-ar fi omorât, prin intermediari, dar mărturia lui James Tyrrell, cavaler englez, cum că el ar fi fost cel care i-a omorât din ordinul lui Richard III nu poate fi luată în considerare, fiind o mărturisire obţinută sub tortură. Alţi posibili suspecţi ar fi: Henry Stafford, al Doilea Duce de Buckingham (mâna dreaptă a lui Richard III  pentru o vreme, el însuşi cu pretenţii la tron şi, mai apoi, unul dintre cei care a fost de părere că tronul ar trebui dat lui Henric VII Tudor; aşa că dacă el este ucigaşul copiilor, în 1483 ar fi făcut-o pentru Henric VII şi nu pentru Richard III). Un al treilea suspect este, evident, Henric VII, iar ultimul suspect posibil ar fi John Howard, Primul Duce de Norfolk, un foarte apropiat colaborator al lui Richard III şi care îşi găseşte sfârşitul alături de stăpânul său, în bătălia de la Bosworth.

Totuşi, cei doi copii ai căror Lord Protector era, nu reprezentau un pericol iminent pentru Richard III şi poziţia sa regal. În 1483, Parlamentul englez, printr-un act numit Titulus Regius, îi numeşte pe cei doi copii “bastarzi”, pe bună dreptate, scoţându-i de pe linia regală şi dând regatul Angliei lui Richard, care devine Richard III. Cei doi copii au fost numiţi bastarzi pentru că tatăl lor, regele Edward V, se căsătorise cu mama copiilor, Elizabeth Woodville, deşi cu ceva timp în urmă semnase un pre-contract de căsătorie cu Lady Eleanor Talbot. În acele timpuri, un pre-contract echivala o căsătorie. Prin urmare, căsătoria lui Edward V cu Elizabeth Woodville, căsătorie care a avut loc în secret (adică fără binecuvântarea bisericii) era invalidă, existând impedimente la această căsătorie, respectiv pre-contractul cu Lady Talbot.

Richard a fost căsătorit cu Lady Ann, văduva Prinţului de Wales, Edward de Westminster şi Lancaster, singurul fiu al regelui Henric VI al Angliei (între 1421-1461 şi 1470-1471). Prinţul de Wales a murit pe câmpul de luptă, la Tewkesbury, în 1471 în încercarea disperată de a conduce armata strânsă de mama sa, Margaret d’Anjou, care încerca să-l elimine de pe tron pe Edward IV-lea, fratele lui Richard III. Edward, Prinţul de Wales, era nebun, motiv pentru care de la 7 ani fusese dezmoştenit de tatăl său. Mama sa însă, Margaret d’Anjou, îşi dorea copilul repus în drepturi. Căsătoria Prinţului de Wales cu Lady Ann Neville, în vărstă de 14 ani, a fost mai mult o mutare politică prin care Margaret dorea să-şi asigure fidelitatea lui Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwik, tatăl fetei.  Legătura dintre cei doi n-a fost niciodată oficializată, aşa că Lady Ann  nu era tocmai văduvă, iar “soţul” ei fusese un prinţ cu grave probleme psihice.

După bătălia de la Tewkesbury, atât ea cât şi soacra ei, Margaret, sunt luate prizoniere. Ann devine obiect de dispută între Richard (III) şi fratele său, Ducele de Clarence, care deja era căsătorit cu o soră a Annei, dar care dorea cu disperare să-şi consolideze averea cu averea Contelui de Warwik, deja socrul său. Richard se pare că i-a câştigat încrederea tinerei, atunci în vârstă de 15 ani (Richard avea 19 ani!) şi a dus-o la o mănăstire pentru ca un an mai târziu să o ia de soţie.

Cei doi au un băiat care însă moare inexplicabil, la vârsta de 8 ani, când nici unul dintre părinţi nu era cu el. După moartea copilului au circulat zvonuri cum că Richard ar fi vrut să divorţeze pentru a se căsători cu nepoata sa, Elisabeth de York, care ulterior va deveni soţia noului rege al Angliei Henric VII Tudor. Lady Ann moare în aprilie 1485, cu patru luni înainte soţului ei. Moartea sa a stârnit alte zvonuri, cum că ar fi murit otrăvită de soţul ei, Richard III, dar nu există probe suficiente.

Aceasta este poveste adevărată a lui Richard III, care moare înainte de a fi împlinit 33 de ani. Şi totuşi, Shakespeare ni-l prezintă ca pe un Prinţ Machiavell, diform, criminal, care reuşeşte să pună mâna pe putere în ciuda eşecului anunţat. 

Richard, infirmul şi demonicul Duce de Gloucester, mereu mânat de ură şi cruzime, plănuieşte să ajungă la tronul Angliei. Pentru aceasta, grăbeşte moartea fratelui său, Regele Edward al IV-lea, şi îi asasinează pe copiii acestuia – moştenitorii legitimi. Îi suprimă apoi pe Clarence, celălalt frate al lor, precum şi pe Buckingham, un văr al său, deşi acesta îl ajutase să obţină coroana. Aceeaşi soartă o va avea şi Lady Ann, văduva Prinţului de Wales, o altă victimă a lui Richard III, căreia maleficul personaj reuşise să şi-o facă soţie, cerându-i mâna chiar lângă cadavrul soţului ei. Dar crimele continuă şi după înscăunare, îngrozindu-i pe supuşi. Se creează o rezistenţă armată condus de Henri, Conte de Richmond. În bătălia de la Bosworth, reuşeşte să-l învingă pe Richard care, răsturnat din şa, fiind cocoşat şi şchiop, nu mai poate continua lupta şi, disperat, strigase că e gata să-şi dea regatul pentru un cal. Sub numele de Henri Tudor al VII-lea, Contele devine rege şi pune astfel capăt războiului Celor două Roze, care ruinase şi însângerase Anglia timp de 30 de ani.  

            Richard III, aşa cum l-a imaginat Shakespeare, este personajul din teatru care doreşte cel mai mult puterea, mai mult chiar decât Macbeth. El este încarnarea dorinţei erotice de putere, a răului absolut. Scopul său e un scop personal. “Eu sunt Haosul” spune Richard, încarnând demonicul. Richard este figura tiranului, a Monstrului Natural, care perturbă toate ierarhiile, sacrifică toate alianţele pentru a ajunge la putere. Richard III e un geniu în măsura în care în ciuda tuturor previziunilor, demonstrează că cel ce doreşte puterea, cu orice preţ, o obţine! Richard III este încarnarea omului politic lipsit de orice constrângeri morale, este Prinţul Machiavell, împlinit în puterea politică.

            De ce Shakespeare îi imaginează aşa? El s-a inspirat din poveştile umanistului englez Sir Thomas More. Între 1513 – 1518 More s-a ocupat de redactarea unei lucrări care se intitula “Prăbuşirea lui Richard III”. În anul în care Richard III moare, umanistul englez avea numai 8 ani, aşa că tot ceea ce a scris ştia din surse de mâna a doua. S-a inspirat din scrierile lui John Morton, un prelat cu ambiţii care avea toate motivele să se răzbune pe Richard III şi care ajunge arhiepiscop de Canterbury sub Henri VII. Faptul că Thomas More, autorul Utopiei, scrie această lucrare despre Richard III, rămasă neterminată, pare mai degrabă un atac la adresa modelului de monarh absolut decât împotriva lui Richard III. Totuşi, în plină eră Tudor, nu se puteau scrie cuvinte glorioase despre Richard. Şi nici Shakespeare nu avea motiv să-l zugrăvească altfel, de vreme ce nepoata primului Rege Tudor, Elisabeta I, îi frecventa spectacolele.

            Singura cronică contemporană cu Richard III, Yorkist Roll scris de John Rous îl descria pe acesta: “era scund, cu faţa mică şi cu umeri inegali“. De abia după moartea ultimului monarh Tudor încep să apară scrieri care să-l reabiliteze pe Richard (Ex. George Buck în 1619).

            În consecinţă, Richard III este plină de erori istorice, dar asta nu o face o piesă mai puţin valoroasă. Richard III , iniţial reţinută ca dramă istorică, pentru ca în a patra ediţie a operelor complete să fie numită “tragedie”, este una dintre cele mai întinse piese ale lui Shakespeare. Face parte din creaţia sa timpurie, fiind precedat doar de cele trei părţi Henry VI şi câteva comedii. A fost scrisă în jurul anului 1591 şi se pare că s-ar fi jucat prima dată în decembrie 1593, sub titlul de Buckingham, fiind considerată o piesă foarte populară.

            Scena III a actului V, care se petrece pe câmpia de la Bosworth, în noaptea dinaintea marii bătălii, este o scenă cheie. Gloria puterii nu se poate gândi fără iminenţa căderii. Iar această cădere începe în vis. Noaptea, somnul criminalilor e neliniştit: Richard e supus victimelor care se răzbună. “Dacă Richard III este vizitat în somn de spectrele celor ucişi, implică faptul că este vinovat, şi, în consecinţă, trebuie să plătească” (Teatrokpraţia, Ana-Maria Nistor, UNATC Press 2009, p.133)

garrickActorul englez Garrick în rolul lui Richard III. Pictură de Hogarth

                Richard cere ca la ora nouă seara să fie lăsat singur. Nu vrea să cineze, ci cere numai o cupă cu vin. Mai cere hârtie şi cerneală. Cum adoarme, Richard e vizitat de spiritele lui Edward Prinţul de Weales, Henry VI, Clarence, Rivers, Grey, Vaughan, Hastings, a celor doi prinţi copii, Lady Ann, Buckinham. “Dispare and die!” Spun toţi – Căieşte-te şi mori!

            Se pare că-şi visează soarta pe câmpul de luptă pentru că Richard se trezeşte cerând un alt cal. Realizează că totul n-a fost decât un vis. Dar recunoaşte că este un criminal, un păcătos care a comis fiecare păcat. Îi este frică pentru prima dată în viaţă. Şi deşi îl invocă pe Sfântul Gheorghe, nu numai pentru insuflarea vitejiei dar şi din calitatea sa de rege, Sfântul fiind protectorul Angliei, pleacă cu inima îndoită, intuindu-şi soarta.

            Toate spectacolele montate aduc pe scenă aceste spirite, parcă tocmai pentru a marca trecerea lui Richard în lumea de dincolo, în lumea neliniştită, bântuită şi de spirite pe care însuşi le-a trimis acolo.

            Şi totuşi, Richard III nu ar fi trebuit să aibă sufletul greu. N-a fost nici tiran şi nici diform. A fost un rege viteaz, murind pe câmpul de luptă, iar istoria Angliei a reţinut numai doi monarhi care au murit eroic…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.