Inclus în selecţia Festivalului Comediei Româneşti, încheiat săptămâna trecută, spectacolul „România 21” de Peca Ştefan, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, realizat în parteneriat cu British Council, este atipic pentru scenele din Bucureşti şi tipic pentru Peca Ştefan… Atipic pentru că în capitală puţini se încumetă să pună în scenă un musical, iar atunci când o fac – vezi „Nevestele vesele…” de la Metropolis – rezultatele sunt discutabile. Şi tipic pentru că e asezonat cu toate ingredientele „stilului Peca” – teribilism plus, de data asta, o doză de auto-ironie pe alocuri salvatoare.
Subiectul, vehiculat şi răsvehiculat în ultimii ani, propune o „radiografie” caricaturală a României pre şi post-decembriste, cu accent pe „istoria mică”, cea a omului simplu, faţă în faţă cu timpul şi timpurile. Absolut inegal ca scriitură şi ca regie – semnată de Pia Furtado –, inegal şi ca pasaje muzicale (muzica e semnată de Christoph Bauschinger), „România 21” este, totuşi, bine susţinut ca interpretare. Este, de altfel, ceea ce salvează spectacolul de la Piatra Neamţ, chiar dincolo de toate momentele în care trenează şi dincolo de toate pierderile de ritm pe care muzica le are pe alocuri.
Cu o ironie îngroşată adesea până la limita la care pică în propria plasă, spectacolul se deschide cu o scenă de… „realitate în teatru”. Mai exact, un dialog al dramaturgului cu el însuşi, cu sala şi cu actorii, care vrea să funcţioneze pe post de prolog, în care se prezintă în mare subiectul ce urmează să se joace. Şi tehnica se repetă de câteva ori în timpul spectacolului, când „dramaturgul” – interpretat de Cezar Antal – intervine direct în acţiune pe post de demiurg–Dumnezeu, ca să dirijeze lucrurile şi să le dea puţină culoare, atunci când încep să treneze. E o găselniţă dramaturgică simpatică, ce funcţionează până la un punct…
După o primă scenă atrăgătoare prin această falsă sinceritate asumată de care vorbeam – dialogul-monolog al lui Peca – şi după un prim moment muzical pe tema „România”, urmează o scenă în care diferenţa de ritm şi de calitate (în primul rând a scriiturii) este izbitoare. Într-o scenografie (semnată de Morgan Large şi Ioan Murariu) nu foarte complicată şi care frizează kitsch-ul, povestea începe „de la Adam şi Eva”. El, bărbatul comunist, lipsit de talente şi de masculinitate, se roagă unui Dumnezeu materialist, care pretinde dolari în schimbul împlinirii dorinţelor, să-l ajute să-şi găsească drumul. Şi dolarii funcţionează… într-o biserică searbădă reprezentată printr-o cruce din neoane, cocoţată pe un fel de schele care vor funcţiona şi ca schelet de bloc comunist. Povestea urmăreşte traseul a doi oameni, un bărbat şi o femeie, Ion şi Mio, care întemeiază o familie comunistă, fac copii, urmează drumul tipic al acelei perioade, ea devine casnică şi se îngraşă, el se demasculinizează şi împreună se depersonalizează într-o existenţă cenuşie în care viitorul nu există. Isabela Neamţu şi Victor Giurescu, interpretează cele două roluri cu o plăcere molipsitoare. Cântă cu plăcere, sunt vii şi cu adevărat dedicaţi, efortul pe care-l depun de altfel toţi interpreţii (Horia Suru, Matei Rotaru şi Nora Covali), timp de două ore, este remarcabil. E o explozie de energie rar întâlnită pe scenele din Bucureşti şi care în acest caz salvează spectacolul.
Trecând apoi de la perioada comunistă la cea de după Revoluţie, Peca forţează lucrurile îngroşând tuşele până la neverosimil (deşi tocmai acest neverosimil face ca faptele prezentate să pară credibile în România lui 2011), cuplul devenind peste noapte bogat şi preluând toate tarele societăţii româneşti actuale. De parcă ar vrea să adune în acelaşi loc toate ştirile de la ora 5, toată presa tip tabloid şi tot ce se află în spatele uşilor în politică şi în societatea noastră, Peca Ştefan înghesuie în aceleaşi personaje relaţii incestuoase (politicianul ajuns în vârf cu mijloace necinstite se culcă cu propria fiică), homosexualitate (fiul aceluiaşi politician e atras de bărbaţi…, chiar de propriul tată), droguri, trafic cu copii, massmedia în care se spală rufele murdare… Şi, în final, politică, alegeri şi Uniunea Europeană, toate ridiculizate până la suprasaturaţie.
Deşi spectacolul este inegal şi multe dintre scene ar putea fi suprimate sau măcar scurtate, „România 21” rezistă în primul rând prin pasajele muzicale bine interpretate şi prin faptul că este, probabil, una dintre cele mai acide oglinzi aşezate în faţa societăţii româneşti dinainte şi după… Atât de acidă şi de fidelă, încât se confundă cu ea.
Print