România, închis pentru inventar sau poveste despre “atunci” şi “aici”

Compania de Teatru Passe-Partout Dan Puric este un fenomen care ar trebui cercetat îndeaproape fie şi pentru că este ceva „altfel” decât tot ce se întâmplă acum pe scenele din România. Iar valoarea propunerilor scenice nu stă numai în acest „alt fel” de a interpreta, de a gândi pentru scenă, de a „citi” şi de a „scrie” poveştile, ci şi în faptul că a fi diferit este o stare nu căutată, ci asumată şi trăită.

La sfârşitul lui 2010, a avut loc la Sala Rapsodia, din zona Lipscani, premiera unui spectacol numit „România – Închis pentru inventar”, cu Eduard Adam, Dragoş Huluba şi Violeta Huluba. Montarea porneşte de la o idee uşor absurdă… Cum ar fi dacă la graniţă, la intrarea în ţară, sub plăcuţa pe care scrie „România” cei care vor să intre ar mai găsi una, ca la aprozar, pe care să scrie „Închis pentru inventar”?!

Gândit – aşa cum se înţelege după numele trecute pe afiş – chiar de cei trei, care sunt şi protagonişti, spectacolul e o reîntoarcere duioasă şi amară în România anilor comunismului. A existat începând din decembrie ’89 o permanentă nevoie de a căuta sensuri şi nonsensuri în istoria acelei perioade, la început mai resentimentar şi apoi, cu trecerea anilor, din ce în ce mai dulce-amar. Este şi cazul montării de la Sala Rapsodia. Se ştie că tipul de teatru pe care-l propune Dan Puric şi, deci, Compania Passe-Partout este nonverbal, bazat pe gest şi mimică, pe un fel de expresivitate a corpului cu totul specială care ţine loc de cuvânt.

Scenariul spectacolului „România – Închis pentru inventar” este gândit ca o călătorie nostalgică într-un „atunci” şi un „aici” închise într-o poveste care azi a devenit obiect de muzeu. Şi dacă priveşti de sus, peste gard, în ograda acelui timp furat din timp acolo se văd oameni care există, se bucură, plâng, râd şi trăiesc ca-ntr-un glob de sticlă. Privită din afară, lumea lor e amuzantă şi înduioşătoare, privită din interior, e absurdă şi chinuitoare. Şi între aceste două perspective, spectacolul de la Rapsodia dezvoltă imaginea unei Românii care a existat odată şi pe care azi am moştenit-o.

Montarea e gândită ca o înşiruire de episoade dramatice construite toate în cheie comică şi vorbeşte pe de o parte de lumea care exista atunci înlăuntru şi în afară şi, pe de altă parte, de lumea care există astăzi înlăuntru şi în afară. Între timp s-au inversat priorităţile… Mai concret, e povestea unui macrocosmos – România – etalată printr-un microcosmos – un bărbat şi o femeie, care devin o familie. Călătoria se desfăşoară pe verticală şi pe orizontală în acelaşi timp. Şi începe cu un… Paris Match. Într-un univers în care nimic nu există, oamenii visează. La Paris, la New York, la culori, la muzică, la parfumuri, la călătorii… Doi tineri, într-o casă goală şi rece, deschid o revistă Paris Match şi lumea toată li se deschide. Şi întregul spectacol se construieşte în mici tablouri dezvoltate pe muzică în care visul şi realitatea se ciocnesc şi se sparg unele de altele. Episoadele alese sunt bine cunoscute celor care le-au trăit şi interpretate într-o cheie umoristico-realistă cu un efect desăvârşit.

Doi tineri stând în frig în faţa televizorului, fericiţi că se aude genericul de început de „Dallas”. Brusc se „ia” curentul. Când revine, programul tv s-a încheiat cu „Trei culori cunosc pe lume”. Aceiaşi doi tineri îmbrăcându-se – mănuşi, pulovere, fulare, căciuli groase – ca să se culce, ca să facă dragoste… Doi tineri mergând la restaurant într-o seară romantică şi găsind într-un meniu întreg o singură friptură… pe care cuţitul n-o poate birui, stând resemnaţi şi privindu-se cu dragoste. Aceiaşi doi tineri savurând din priviri o portocală şi respirând uşuraţi când portocala se transformă în arma salvatoare într-o seară în care securistul e cât pe ce să-i surprindă ascultând Europa liberă.

Scena este cosntruită gradând efectul până la cel mai mic detaliu. Cei doi, cu urechea ciulită lângă aparatul de radio care prinde cu greu Europa liberă, e bruiat tot timpul şi în cele din urmă se stabilizează. Începe emisiunea… şi cineva bate la uşă. Opresc radioul într-o clipă, fără să aibă timp să schimbe postul şi el descuie uşa. E securistul. Omul transpiră, e speriat şi aşteaptă timid verdictul unui Dumnezeu (în care nimeni n-are voie să creadă). E pozitiv. Printr-una dintre multele minuni petrecute în acea perioada, radioul nu se deschide pe Europa libera, ci pe un post unde este lăudat partidul… Iar felul în care Dragoş Huluba, în rolul bărbatului dezvoltă această scenă – şi pe toate celelalte din spectacol – surprinde în acelaşi timp ridicolul cumplit al situaţiei absurd de concrete şi spaima terfiantă, dezumanizantă. Între aceste două extreme se situează jocul celor trei. Eduard Adam nuanţează fiecare trecere de la un personaj la altul, jucându-se cu stările, de la securist la muncitorul în fabrică, şi atinge exact acele corzi care fac ca montarea să păstreze deopotrivă traumele unei lumi la care ne uităm astăzi ca la un film, dezvăluind în acelaşi timp „privirea” nostalgică pe care ne-o asumăm acum. Iar Dragoş şi Violeta Huluba construiesc două personaje arhetip, oscilând în permanenţă între duioşie, tristeţe, amărăciune, furie, umor şi faptul în sine de a fi om… de a trăi şi de a visa.

Spectacolul – scenariu, regie, interpretare – este, cu siguranţă, una dintre cele mai valoroase poveşti care s-au spus, scris sau filmat de la Revoluţie încoace, despre acea perioadă. Dar, din păcate, faptul că se joacă la Sala Rapsodia îl aşază într-un nemeritat con de umbră…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.