S-a stins din viaţă Michel Fagadau

Nu e de mirare că, dintre cele câteva agenţii de presă din România, numai una a găsit de cuviinţă să publice săptămâna trecută o ştire de câteva rânduri sub titlul “A murit regizorul franco-român de teatru Michel Fagadau”. Dezintereseul presei din România faţă de acest eveniment este, într-un fel, de înţeles. În primul rând, pentru că românitatea artistului care s-a stins la 80 de ani era, de mult, doar o chestiune teoretică. Cariera lui n-a avut aproape nicio legătură cu România. În plus, presei de aici oricum nu-i pasă de românii care au ales să trăiască în altă ţară decât în măsura în care “vocile” lor sunt utile pentru articole sociale şi economice, adică atunci când ilustrează ideile şi mesajele respectivelor texte. Nici presa franceză n-a alocat un spaţiu onorabil acestei morţi care nu dovedeşte nimic, vorba romancierului nostru interbelic. Până acum, am găsit doar un articol modest, publicat în “Le Figaro”.

Un episod relevant despre rolul de animator cultural jucat decenii întregi de Michel Fagadau în Franţa este povestit de dramaturgul Matei Vişniec, într-o confesiune publicată anul trecut în “Ziarul financiar”, confesiune în care scriitorul povesteşte cum a luat naştere piesa “Sexul femeii ca un câmp de luptă în Bosnia”: “Textul meu se afla în aceastǎ fazǎ de gestaţie când… a intervenit hazardul. Încǎ o datǎ, hazardul a fost motorul, elementul care a declanşat scrierea unei piese. Iar hazardul a luat, în 1996, chipul unui director de teatru, Michel Fagadau, şi al unei actriţe, Liana Fulga. I-am întîlnit pe cei doi la Ambasada României de la Paris, cu ocazia Sǎrbǎtorii Naţionale a României, pe 1 decembrie. Pe Liana Fulga o ştiam, pe Michel Fagadau, directorul unui teatru prestigios din Paris, Le Studio des Champs Elysées, mi l-a prezentat ea. Imediat discuţia s-a învârtit în jurul teatrului, Michel Fagadau cǎuta o piesǎ cu un rol interesant pentru Liana. “Am o idee”, i-am spus. “Treci sa mǎ vezi la teatru”, mi-a spus Michel Fagadau.
Douǎ sau trei zile mai târziu eram în biroul sǎu şi i-am spus cǎ aş vrea sǎ scriu o piesǎ despre femeile violate din Bosnia. “Excelent, cu câte personaje?” m-a întrebat Michel. Mi-am dat seama brusc cǎ piesa începuse deja sǎ se scrie din aceastǎ conversaţie, deşi nu aveam încǎ nimic pus pe hârtie sau organizat în minte. Aşa cǎ i-am spus lui Michel, cu aerul cel mai decis din lume, ca şi cum aş fi avut deja schema piesei în minte, cǎ personajele urmau sǎ fie douǎ, douǎ femei: o femeie violatǎ şi o psiholoagǎ care încearcǎ sǎ o ajute. “Foarte bine”, a continuat Michel. “Dacǎ o scrii, eu o montez. Dar psiholoaga trebuie sǎ fie americanǎ, ei sunt tari în psihanalizǎ şi psihoterapie.” “De altfel”, a mai adǎugat Michel Fagadau, “cunosc o actriţǎ englezoaicǎ şi cred cǎ ar putea face foarte bine rolul, iar în felul acesta am avea un spectacol cu douǎ accente”.
Bineînţeles cǎ ideea lui Michel era foarte bunǎ. Piesa mi s-a organizat în minte imediat. Nu veniserǎ deja americanii în Bosnia ca sǎ opreascǎ rǎzboiul? Motivat de ideea unei montǎri la Studio des Champs-Elysées, am scris piesa într-o lunǎ. Iar cele douǎ actriţe au fost efectiv extraordinare şi mai ales foarte credibile, jucând în francezǎ, una cu accent est-european, şi alta cu accent englezesc. I-am fost întotdeauna recunoscǎtor lui Michel Fagadau pentru impulsul decisiv pe care mi l-a dat şi mai ales pentru ideea de a aduce faţǎ în faţǎ, în piesa mea, douǎ lumi: America şi Europa. Piesa a fost jucatǎ apoi în multe ţǎri (România, Moldova, Macedonia, Italia, Turcia, Marea Britanie, Germania, Japonia, Canada etc.) şi este tradusǎ în vreo 15 limbi, fiind publicatǎ în Franţa şi la o pretigioasǎ editurǎ, Actes Sud – Papiers.”

Michel Fagadau a lucrat efectiv până la 80 de ani, adică până anul trecut. Tot în capitala Franţei, mai exact la Comédie des Champs-Elysées, i se mai joacă un spectacol, “Le Nombril”, de Jean Anouilh. De altfel, în ultimul deceniu regizorul a semnat un număr impresionat de spectacole, montând în fiecare an cel puţin unul, alegând texte variate, de la George Bernard Show, Arthur Miller sau Agatha Christie la Harold Pinter şi Donald Marguiles. Printre spectacolele apreciate de public în ultimii ani s-au numărat “Oglinda”, de Arthur Miller (2005) sau “Aniversarea”, de Harold Pinter (2009).

Michel Fagadau a avut o carieră de invidiat. În primul rând de animator cultural, de director şi de regizor de teatru. Înainte de a conduce Comédie des Champs-Elysées, a fost director artistic la Théâtre de la Gaîté Montparnasse nu mai puţin de 30 de ani, din 1960 până în 1990. Artistul născut la Bucureşti în 1939 a mers pe drumul teatrului încă din adolescenţă, şi-a făcut apoi studiile de specialitate în Marea Britanie, la Royal Academy of Dramatic Arts, după care s-a angajat, din prima, actor la Royal Shakespeare Company. Dar s-a hotărât repede, deşi a jucat un Laertes remarcat, că actoria nu e pentru el. Şi a trecut la regie şi la directorat de foarte tânăr, dovedindu-se un manager cu reale calităţi, dar şi un coordonator artistic cu gust infailibil. A pledat pentru introducerea dramaturgilor anglo-americani în repertoriul parizian, militând intens pentru traducerea dramaturgilor moderni şi pentru montarea textelor novatoare, capitol amplu, în care intră şi Eugen Ionescu.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.