Greu de crezut, pentru oricine ştie câte ceva despre cum se face teatru în Marea Britanie şi ce înseamnă arta Thaliei pentru viaţa ei artistică, ameţitor de diversă şi de bogată, paradis pentru cunoscători şi amatori. Însă cotidianul britanic „The Telegraph” a anunţat săptămâna trecută că în ultimii doi ani numărul spectatorilor britanici a scăzut cu peste un milion. Mai exact, 14,1 milioane de oameni au mers la teatru în Anglia în 2009, iar în 2011 numărul spectatorilor a scăzut la 13 milioane.
Cel mai puţin afectată de această diminuare este, potrivit sursei citate, Londra, pe când în celelalte regiuni din Marea Britanie spectatorii s-au împuţinat considerabil. Estimarea prezentată vizează situaţia din numeroasele teatre care primesc subvenţii de stat. În cazul instituţiilor private, care nu beneficiază de asemenea fonduri, scăderea este şi mai mare, susţine publicaţia amintită, numărul spectatorilor diminuându-se cu aproximativ 13%. Pe de altă parte, există şi instituţii de spectacol norocoase pentru că anumite producţii pe care le-au prezentat în ultimii doi ani au avut un succes uriaş, atrăgând şi mai mulţi spectatori. Este valabil cel puţin pentru Royal Shakespeare Company şi National Theatre.
Într-o declaraţie acordată publicaţiei „The Stage”, Neil Darlinson, coordonator al programelor de teatru din cadrul Arts Council, a susţinut că această scădere măsurată în statistici mai mult sau mai puţin exacte este reală în cazul producţiilor din provincie şi a nu a apreciat fenomenul ca fiind îngrijorător, dimpotrivă, a văzut „jumătatea plină a paharului”: „Aspectul încurajator este că numărul spectatorilor pe care-i ştim, spectatorii plătitori de bilet, a rămas cam acelaşi. Iar teatrele naţionale au câştigat un public şi mai numeros, mai ales prin transferuri la Londra. În capitală situaţia pare mai bună ca oricând. Nu numai că numărul spectatorilor creşte, dar există din ce în ce mai multe posibilităţi în sfera culturii la Londra”. Acelaşi oficial s-a arătat încrezător că cele 45 de milioane de lire sterline pe care Arts Council le-a investit mai ales teatrele din afara capitalei, din zonele în care „scade numărul spectatorilor şi posibilităţile de a vedea teatru sunt mai puţine”, au fost benefice.
Ştirea, strecurată nu la un loc de cinste în paginile de cultură ale ziarelor britanice, nu este deloc oarecare. După ce au tot tăiat şi subţiat fondurile acordate artelor în ultimii doi ani, diminuările afectând dramatic bibliotecile publice, de exemplu, oficialii din Anglia şi-au schimbat atitudinea, deşi criza economică nu s-a relaxat. Aşadar, după ajustări masive, autorităţile acordă subvenţii semnificative pentru readucerea publicului la teatru, conştiente fiind, din câte se pare, de importanţa acestui aspect.
În acelaşi interval de timp, în sud-estul Europei, în ţara numită România, teatrele nu se simt prea bine, cu toate că nu duc deloc lipsă de public. Lucru valabil mai ales pentru teatrele bucureştene, bineînţeles, căci în celalte oraşe, unde mişcarea teatrală şi-a revenit în ultimii ani şi e din ce în ce mai intensă şi mai interesantă, am văzut destule spectacole bune în săli cu multe locuri goale, uneori chiar şi în festivaluri, când publicul este, în general, mai numeros. Dincolo de subţirimea fondurilor la vremuri de criză, vremuri în care, cel puţin la noi, nu teatrul este cel mai afectat, rămâne o nevoie acută de manageri culturali profesionişti. Dacă la Bucureşti aceştia sunt destui, în provincie ştiinţa de a atrage oameni la evenimente culturale rămâne la stadiu rudimentar sau pur şi simplu nu există. De ce stau lucrurile astfel este o temă demnă de dezbatere.
Print