Să râzi sau să nu râzi, aceasta-i întrebarea

Chiar dacă se emit în fiecare zi coduri de diverse culori, iar România e sub nămeţi, chiar dacă se dărâmă guverne şi trenurile rămân înzăpezite zeci de ore, chiar dacă se închid şcolile şi se iau aşa-zise măsuri de urgenţă/ siguranţă, chiar dacă e frig, uneori şi în teatre, totuşi sălile sunt pline. Şi în Bucureşti, şi în ţară.
La „Vizita bătrânei doamna” la Sala Mare a TNB, pe jumătate transformat în şantier, spectatorii au stat cu paltoanele timp de aproape trei ore. Obişnuinţă veche şi de tristă amintire sau plăcerea de a fi la teatru ori o formă de inerţie tipic autohtonă în care se amestecă şi cele de mai sus, şi un la fel de autohton „am dat banii pe bilet”, totuşi e semn bun. Cine iese din casă la minus 15 grade şi lasă căldura plăcută din faţa televizorului, ca să meargă să stea câteva ore într-o sală aproape neîncălzită este un spectator care merită să vadă teatru bun. Ce nevoi şi dorinţe are, însă, publicul de-acum este o discuţie lungă, iar reacţiile pe care le-am constatat în diversele teatre din ţară sunt un posibil răspuns şi ar merita o cercetare sociologică.
De ce râd oamenii când nu e de râs (deşi, cine stabileşte ce e „de râs” şi ce nu?!) şi ce anume spune acest fapt despre evoluţia/ involuţia noastră sufletească, spirituală, raţională, despre imunizarea sau anestezierea produse de alţi stimuli? Sau despre o nouă formă de catharsis în care „purificarea” se petrece pe cu totul alte căi. Cu totul stranie mi s-a părut o asemenea reacţie a sălii la spectacolul lui Theodor Cristian Popescu, „Urâtul”, de la Teatrul German din Timişoara. Problema propusă de textul lui Marius von Mayenburg este departe de a fi comică şi are legătură tocmai cu „cestiunea”: tendinţa omului contemporan de a se uniformiza, de a fi la fel cu celălalt, reprezentată concret prin povestea unui bărbat care se supune unei operaţii estetice în urma căreia devine atât de frumos, încât toţi ceilalţi vor să facă aceleeaşi operaţie, ca să aibă chipul lui. Pierderea identităţii, anularea eu-lui etc. etc. Versiunea lui Theodor Cristian Popescu, rece, tăioasă, schematizată, la fel… departe de comic. Şi totuşi, în sală hohote de râs.
În schimb, prea puţine hohote la „Scrisoarea pierdută” de la Naţionalul din Timişoara, în regia Adei Lupu. Contemporană până-n măduva oaselor, cu o Zoe coborâtă direct din revistele glossy şi un Tipătescu după chipul şi asemănarea oricărui băiat de bani gata care bântuie barurile şi adesea lumea politică actualmente copleşită de zăpezi şi nu numai. Şi totuşi, stârneşte cel mult zâmbete…
Ce-şi doreşte publicul şi ce ia el din ce i se oferă sunt adesea sinonime… din fericire, din păcate (?!). Întrebarea este, însă, dacă publicul merge la teatru ca să ia ce-i place, cu alte cuvinte, ca să vadă exact ceea ce vrea să vadă sau pentru că într-adevăr teatrul momentului îi satisface aşteptările. Iar răspunsul se leagă strâns de obiceiul tot mai răspândit şi tot mai puţin pe placul artiştilor autentici ca publicul să se ridice în picioare la sfârşitul oricărei reprezentaţii şi să aplaude. Ce anume?… aceasta-i întrebarea.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.