E evidentă în ultima perioadă preocuparea teatrelor din Bucureşti pentru a include în repertorii spectacole după texte care să placă publicului. Să-l conducă în acea zonă de emoţie de care teatrul românesc a fost văduvit câţiva ani buni din cauza unor temeri – ce între timp au început să se estompeze – de a nu monta spectacole pentru public… în sensul greşit înţeles de concesii făcute publicului. Treptat, lucrurile încep să se aşeze şi multe dintre premierele stagiunii în desfăşurare o demonstrează.
În această linie aş vedea montarea după textul lui Eric Emmanuel Schmitt de la Teatrul Bulandra, în regia lui Chris Simion. „Oscar şi Tanti Roz” e genul de poveste de care te îndrăgosteşti la prima citire. Emoţie servită în doze potrivite. Un băieţel de 10 ani, bolnav de cancer, îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Iar Tanti Roz este asistenta-zâna-îngerul care, deşi nu-l poate vindeca, îi dăruieşte o viaţă întreagă înghesuită în douăsprezece zile. E un joc. Timpul nu există, noi îl inventăm. E o magie. Trebuie să crezi şi munţii se mută din loc…
Spectacolul de la Teatrul Bulandra reface datele textului şi-l transformă dintr-un monolog evocator, în poveste care se întâmplă pe scenă în timp real… Oscar e viu, iar scena toată e camera lui de spital. Câteva minute totul e cufundat în întuneric. Se aud voci, zgomote, râsete… Apoi se face lumină. În fundal, desene naive pe fond gri. O casă, un copac, flori, soare… În mijloc, un pat şi un aparat pentru perfuzii.
Chris Simion „re-dramatizează” textul lui Eric Emmanuel Schmitt şi renunţă la bucăţi întregi pe care le aduce însă în scenă ca imagini şi relaţii între personaje, mizând în permanenţă pe emoţia poveştii şi umplând cu extratext minute bune din spectacol. Toate bine lucrate şi bine gândite, deşi uneori uşor lungite…
Aşadar, regizoarea (montarea de la Bulandra este evident superioară oricărei alte puneri în scenă semnate de ea) alege formula clepsidrei întoarse, perfect justificată scenic şi perfect în ton cu textul: jocul de-a timpul, jocul de-a teatrul, jocul de-a viaţa, jocul de-a moartea. Numai suferinţa e reală. Din primul şi până în ultimul moment al montării. Iar marele merit al spectacolului rămâne cu siguranţă acela că evită în permanenţă patetismele gratuite şi se axează pe o formă de umor amar-duios, care accentuează şi potenţează disperările, niciodată direct exprimate pe scenă în cuvinte sau în gesturi. Schimbările operate în text sunt bine susţinute pe scenă, deşi, uneori, frumuseţea cuvintelor din scrisorile pe care Oscar i le scrie lui Dumnezeu în ultimele zile de viaţă şi la care Chris Simion renunţă parţial nu poate fi cu adevărat înlocuită de imagini…
Iar lucrurile se întâmplă aşa. Tanti Roz, asistentă într-un spital în care sunt internaţi copii cu boli de multe ori incurabile, descoperă într-o zi un băieţel bolnav şi trist, care mănâncă ciocolată cu alune pe furiş şi pe care părinţii, de prea multă suferinţă, l-au lăsat să se lupte de unul singur şi cu boala, şi cu singurătatea. Tanti Roz e Oana Pellea. Care revine cu acest rol pe scena de la Sala Toma Caragiu. Iar Oscar e Marius Manole. Şi, dincolo de construcţia regizorală, bine făcută şi bine gândită, aş spune că spectacolul de la Teatrul Bulandra este spectacolul celor doi actori. Rar se întâmplă să vezi pe o scenă o relaţie interumană atât de fin creată şi dezvoltată. Un amestec de duioşie infinită, de revărsare de afecţiune şi nevoie de afecţiune, de copilărie, de dragoste, de suferinţă disimulată în spatele unei forme de umor care-ţi îngheaţă sângele şi lacrimile, spaime şi credinţă şi o forţă nebună de a reinventa lumea. Aşa ar arăta, în linii generale, portretul Oanei Pellea în rolul lui Tanti Roz. Cea care, atunci când înţelege că Oscar moare, îi oferă totul, toată viaţa furată, într-un acces de nebună generozitate. E o vrajă strecurată sub un cearşaf de spital. Timp de zece zile, Oscar va trăi într-o zi cât alţii în zece ani. Se va îndrăgosti, va trăi emoţiile primului sărut cu o fetiţă şi ea internată în spital (Antoaneta Cojocaru). Spaimele şi tristeţile geloziei (un alt băieţel din spital, îndrăgostit şi el de „iubita” lui şi interpretat de Cristina Cassian). Dramele „bărbatului” matur. Întâlnirea cu Dumnezeu. Nimic neverosimil în interpretarea celor doi. Nici un gest, nici un cuvânt nu-l trădează pe Marius Manole. Păstrează toată candoarea unei copilării furate, adăugând rolului ceva greu şi amar, de neputinţă, de neînţelegere, o poezie chinuitoare născută între şedinţele cu citostatice de la care se întoarce sfârşit, maturizat şi totuşi mereu copil. Poate o uşoară revoltă, copilăroasă şi inocentă, împotriva unui Dumnezeu care, aşa cum stă pe cruce, nu-i prea seamănă lui a Dumnezeu…
Şi mai sunt câteva scene pe care le-aş rezuma aşa, de dragul imaginilor create: un Făt-Frumos bolnav de cancer, în pijamale de spital şi cu cravată la gât sărută o Albă ca Zăpada cu chip albastru din cauza unei boli care nu-i dă voie sângelui să ajungă la inimă… Sau, altfel, un Făt Frumos epuizat de citostatice şi care acceptă eleganta „invitaţie” la dans a lui Tanti Roz – drumul de la căruciorul cu rotile până la patul de spital.
Spectacolul e construit din gesturi şi din inflexiuni ale vocilor şi ale gândurilor. Şi se bazează pe o formă de anti-umor, atât de omenesc şi atât de nebunesc, pe care Oana Pellea îl creează şi îl susţine de la prima intrare în scenă.
Băieţelul moare, desigur, la vreo sută şi douăzeci de ani… Iar decorul camerei de spital se prăbuşeşte. Rămâne în spate un gol imens, iar în faţă, pe scenă, cei trei copii care s-au jucat de-a viaţa şi de-a moartea de-adevăratelea rostesc replici din „filmul” tocmai încheiat. Şi, deşi puţin bruscat, finalul păstrează totuşi poezia aproape tragică a textului. Şi emoţia.
Print
Nu ma intereseaza pareri de genul Vladimir.De handicapati e plin pamantul….Spectacolul e bun:Manole e foarte bun! Pellea e foarte buna! Casian la fel! Cojocaru si ea.Eh, cum e ca nu injur pe nimeni? si nu am comentarii de kakat? relaxant, cel putin….hai, sarbatori fericite…..
Doamna Oana Pellea…va scrieti singura raspunsurile? Daca o sa imi raspundeti, inseamna ca dumneavoastra sunteti si o sa va felicit pentru ca recunoasteti. Faptul ca ii bagati la inaintare pe colegii de scena, nu va ajuta. Tanti Roz tot nu mi-a placut. Faza cu “adormit-ul” a fost o metafora. 🙂 p.s. Si vorbiti de Dumnezeu in acest spectacol, nu?
Vladimir, sper ca “profu'” si “clasa” ta sunt de teatrologie. Te-ai incadra perfect in noul val de cronicarese care desfiintează fără fond in loc sa critice constructiv un fenomen din care fac evident parte. Dar cum ma indoiesc ca esti la teatrologie, si esti probabil intr-o clasa cu 80 de studenti, invita-ne la tine la examen si arata-ne cum nu te joci pe tine si cum ai reusit tu sa ai mai multe lectii de dictie si de actorie decat casian. Astept invitatia cu drag! Succes! Un viitor scenograf.
Despre spectacol nu stiu ce sa zic. Mi-a placut. Daca as fi stiut sa zic niste chestii constructive, le-as fi zis, dar asa, n-o sa stau sa insir cuvinte de lauda. Mult succes, si hai sa incercam sa ne respectam unii pe altii si sa ne iubim mai mult.
Asta e, suntem o generatie de impertinenti anonomi pe internet…. Nu stiu cum iti imaginezi tu ca Oana Pellea ar citi comentariile astea… Doamne fereste! Mi-ar fi rusine si as intra in pamant in locul tau.
Nu pot sa fiu decat de acord cu Marina ca asta e trendul in critica noastra, sa distruga cu orive pret, mai ales cand nu e cazul, numai ca asta nu e deloc propriu doar absolventelor de teatrologie, din care fac si eu parte. Si daca va uitati la cronicaresele consacrate veti vedea ca absolvente de teatrologie nu prea sunt. modreanu are jurnalism, ceea ce se vede cu ochiul liber din cum scrie, popovici are litere, marina constantinescu tot litere. alice georgescu este intr-adevar un critic adevarat, dar asta nu are a face cu sectia de teatrolgie-filmologie, ci cu talentul personal. nu stiu unde ati vazut absolvente teatrologie care sa scrie… aaaa, anca ionita pe la time out si e vai si amar, ludmila patlanjoglu, dar sa nu comentam ca intram in subiecte penibile etc. si, iata, monica andronescu, care e un caz special pentru ca are o facultate de litere in spate, iar asta se vede (si de data asta in sensul bun al cuvantului). Dar e o discutie intreaga. am vrut doar sa spun ca e putin nedreapta aprecierea la adresa sectiei de teatrologie. Cat despre comentariile care ar fi postate de Oana Pellea e penibil gandul. N-ar avea nevoie, Vladimir, e o mare actrita, fie ca-ti place tie sau nu. Putina generozitate nu strica nimanui. Si daca esti student la actorie poate ca n-ar trebui sa crezi ca universul incepe si se termina cu tine. Desi e varsta, e normal. Iti doresc peste cativa ani sa joci pe scena de la Bulandra si sa “adoarma” cineva la un spectacol in care joci tu.
E inadmisibil sa caut cand se mai joaca “OSCAR SI TANTI ROZ” si sa gasesc toate aceste comentarii stupide. Este un spectacol impecabil. Iar doamna Oana Pellea in Tanti Roz este lectie de actorie. Si eu studenta in primul an Vladimir si nu imi exprim parerile atat de violent pentru ca mai am multe de invatat. Singura care nu mi-a placut a fost Cristina Casian. Vladimir are dreptate cu ce a zis legat de personajul Bacon. Sau, in fine, eu ii dau dreptate referitor la aceasta idee. Nu se intelege ce vorbeste. Asta e foarte grav pentru un actor (cu atat mai mult cu cat joaca cu doamna Pellea pe scena) sa fie la acest nivel de dictie. Una peste alta este un spectacol pe care o sa vreau sa il revad. Si va implor, aveti decenta cand va exprimati punctul de vedere. nu va da nimeni cu topotul in cap. Fiecare om are dreptul la parerea lui.Parerea mea: “OSCAR SI TANTI ROZ” este cel mai bun spectacol pe care l-am vazut pana acum.
Nu am vazut spectacolul dnei Simion, imi place sa cred ca este o reusita si ma bucur pentru toata echipa, in mod special pentru Oana Pellea, care sper sa renunte la ambitia de a deveni varianta feminina a lui Dan Puric. Ne ajunge profetul Puric, doi profeti prin teatrul romanesc ar mirosi a ceva intre bisericesc si dracesc.
Am ceva a spune pentru @noua generatie care e nu doar “net riguroas”, ci si comic de batzoasa&belicoasa, declarandu-i razboi lui Ion Caramitru, pe motiv ca ar fi un “fake din vechea garda”. Biografia artistica a lui Ion Caramitru consemneaza reusite si esecuri si nu seamana cu nici o alta biografie a marilor nostri actori, asa cum Olga Tudorache nu seamana cu Mariana Mihut sau Victor Rebengiuc cu Razvan Vasilescu (actori pt care am o mare admiratie si pe care i-am citat in formula asta pt ca nu vreau sa ii amestec pe cei vii cu cei plecati, mai ales in contextul asta). Vreau sa mi se dea un nume de mare artist. de la noi sau de aiurea, in a carui biografie nu se amesteca reusita cu esecul, un nume vreau, doar atat!
Mi-ar placea ca dl Caramitru sa citeasca randurile mele si sa raspunda provocarii noii generatii net riguroase&batzoase : daca eu pun la dispozitie un spatiu de confruntare, are curajul noua generatie sa se masoare cu Ion Caramitru intr-un recital Shakespeare? Sau intr-un recital pe mari partituri din dramaturgia universala? Eu pariez pe Ion Caramitru, am vazut multi actori din noua generatie, vedete pe micile si marile noastre ecrane&scene, care fac figura de jalnici gangavi in confruntarea cu un monolog ce depaseste o pagina. Ion Caramitru are in biografia sa cateva performante artistice de neegalat, daca noua generatie nu e in stare sa recunoasca performantele astea, atunci generatia asta nu este deloc riguroasa, ci doar ticaloasa. Ca sa nu zic cacacioasa.
@Stefana
Nu vreau sa ma transform in aparatorul acestui spectacol. Ai dreptul la parerea ta. Parerea mea este ca e foarte tare ce face Cristina Casian in Oscar, pentru ca poarta in ea in acelasi timp tot ce e mai strident/trist/tulburator intr-un copil ca personajul pe care il face. Am mai vazut-o pe Cristina si in alte spectacole (Amalia respira adnc la Act), si nu are niciun defect de dictie. Din cate am vazut eu in acest spectacol, are o proteza. Mie mi se pare ca tocmai faptul ca personajul vorbeste cum vorbeste (ceea ce numesti tu “nivelul de dictie” al actritei) face parte din farmecul lui Bacon. Eu am inteles textul spus de ea. Dar repet, nu vreau sa ma fac sustinatorul fara echivoc al acestui spectacol, care are micile sau marile lui imperfectiuni din anumite puncte de vedere. Dar eu nu sunt in masura sa le judec, sau sa le spun, pentru ca tin la miscarea teatrala din care fac parte. Si, draga Stefana, nu as vrea ca un om simplu, care, cautand pe internet, asa cum ai cautat tu, cand se mai joaca acest spectacol, sa fie descurajat sa mearga la teatru doar pentru ca mi-am exprimat eu o opinie aici. In orice caz, este un spectacol care trebuie vazut.
@Andreea
Ai dreptate. Am exagerat putin in comentariul anterior. Am vrut sa subliniez cat mai tare faptul ca s-a uitat care este rolul unei cronici de teatru. Poate ne-ar ajuta intr-un fel sau altul daca am studia putin fenomenul in perioada interbelica in Bucuresti.
O parte din comentariile care sunt postate la articolul Monicai par a fi scrise de catre actorii din distributie sau de oameni care au legatura cu ei. E imposibil ca un spectator, fie el si fan innrait al unui actor, sa vina cu argumentele cu care Marina Grigore (alias cine o fi dansa/dansul) sa o sustina pe Cristina Casian. Mesajul pare a fi scris de un coleg din echipa sau de dna Casian insasi. Fie-mi cu iertare analiza pe text dar lucrez in jurnalism de mult prea mult timp si stiu cum si cu ce se mananca genul acesta de postari.Cum la fel de imposibil este sa dai atentie doar unei actrite care joaca un rol secundar (caci din dezbaterile dvs “intelectuale” atata am inteles si eu) si sa nu iti spui punctul de vedere asupra rolurilor principale. Considerati acest site ca fiind unul de cultura si nu de “agri”-cultura.