În cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a avut loc lansarea volumului „Cehov, aproapele nostru” de George Banu, publicat în colecția Yorick a Editurii Nemira, în colaborare cu FITS 2017. Evenimentul s-a desfășurat la Librăria Habitus din Sibiu și a fost prilej pentru o interesantă discuție despre Cehov și traseul lui prin istoria culturii și a teatrului secolului 20, iar la eveniment a participat, alături de George Banu, și traducătorul volumului, Vlad Russo. Redăm în continuare fragmente din discursul lui George Banu, pentru care Cehov rămâne una dintre marile iubiri…
Traseul lui Cehov a fost unul destul de atipic și de sinuos… Pe de o pare, în Rusia anilor ’30 a fost instrumentalizat – și nu există ceva mai rău pentru un autor decât să fie instrumentalizat –, iar după aceea, în aceiași ani, în Occident a fost considerat un autor rus, de neînțeles pentru occidentali. Iar cel care-l va pune în scenă în Europa e tocmai un emigrant rus, Georges Pitoëff, în Franța. Cehov spunea el însuși: „eu scriu, dar francezii n-or să mă înțeleagă niciodată, n-au ei de-a face cu ceașca de ceai rusească și cu salcâmii de la Melikovo…” Apoi, lucrurile s-au schimbat, iar în anii ’50 Cehov a fost descoperit de Occident, de mari regizori ca Luchino Visconti, și la sfârșitul anilor ’50 reîntoarcerea lui la cel mai înalt nivel va fi semnată de regia europeană și în special în anii ’60 de marele regizor Giorgio Strehler, apoi de Peter Brook. Într-un fel, Cehov a interesat pentru că el a fost răspunsul la crizele ideologiei marxiste, ale ideologiei utopice care a marcat anii ’60. Când Brecht și-a pierdut importanța și a încetat să fie portdrapelul scenelor europene, i-a luat locul Cehov, pentru că Cehov formulează îndoieli, observații asupra realului, și nu judecăți ale realului, pentru că Cehov ne invită la o înțelege a complexității vieții, spre deosebire de Brecht, care ne invită la o sesizare a contradicțiilor vieții în vederea unor rezolvări a lor. Ceea ce e foarte interesant e că, după această „modă Cehov” extrem de importantă s-a trecut la un fel de sinteză între cei doi – Brecht și Cehov – și anume la Shakespeare – iar atunci această mișcare de flux și reflux trece din nou pe planul doi în favoarea lui Shakespeare.
Tinerețe cu Cehov
Având beneficiul de a fi trăit în România în tinerețe ne-am recunoscut cu toții în generația mea în mari spectacole după Cehov, în special „Livada de vișini” a lui Pintilie căruia trebuie să-i acordăm acest omagiu. El este printre primii care au pus în scenă acest text în raport cu scriitura absurdului, cu Beckett. Înainte de el asta era o simplă intuiție livrescă, o găseam în cărți, dar nu pe scenă. În țările din est am putut descoperi umorul lui Cehov, ascuns în teatrele de artă, și marele regizor Otomar Krejča, pornind de la scrisorile lui Cehov, care își exprima regretul și refuzul de a fi tratat ca autor dramatic (în sensul de autor al lacrimilor), mai ales pentru „Livada de vișini” a sugerat că există un Cehov comic în subsolurile operelor și el le-a pus în evidență. Deci am avut această șansă de a cunoaște teatrul din țările de est, pentru care Cehov a devenit un stindard. În Franța am urmărit marile spectacole cehoviene, iar primele mele articole au fost despre „Livada…” lui Strehler, ca o referință la Dante, apoi despre „Livada” lui Brook, al cărui titlu mi se pare și azi foarte just. Titlurile se găsesc foarte greu… Mi-aduc aminte că eram la Paris și mă întrebam ce titlu să dau eu cărții despre „Livada” lui Cehov, pe care am publicat-o cu câțiva ani în urmă tot la Editura Nemira: „Livada de vișini, teatrul nostru”. N-a fost o revelație mistică – pentru că acum în România toată lumea are revelații mistice… Dar a fost un fel de revelație. Eram între un spital și-o catedrală și m-am gândit: „Ce se termină cu mine?” Și răspunsul a fost: Teatrul se termină cu mine. Și am avut revelația acestui titlu: „teatrul nostru, livada de vișini”. Trăiam atunci această senzație, că teatrul va dispare, dacă teatrul e atins de bolile de care e atinsă Livada. Dar după aceea au intervenit și alte simptome ale decăderii. De aceea, împreună cu Tompa Gabor am discutat foarte mult, când am fost dramaturgul spectacolului pus în scenă de el, și atunci am descoperit că echivalentul livezii de vișini e biblioteca… Această parabolă a dispariției livezii de vișini m-a inspirat să scriu acea carte. Iar acum am publicat, cumva în continuare, această carte despre Cehov. Eu titlurile le găsesc greu, dar când le găsesc îmi plac. Am intitulat-o „Cehov, aproapele nostru” ca un fel de reacție la celebra carte a lui Jan Kott „Shakespeare, contemporanul nostru”. Cred că Cehov a fost tot timpul contemporanul nostru, dar cred că, mai mult decât orice, ne-a fost aproape… Și ce e important e să simți cum e aproape, nu judecându-l, ci având această intimitate cu un autor de demult și de astăzi. Ce am încercat a fost să nu analizez piesele, ci să descriu o panoramă a universului cehovian pornind de la teme pe care le-am perceput și care sunt foarte rar abordate, precum tema copilului mort, tema absurdului, dar din altă perspectivă decât a lui Pintilie. Cartea asta e scrisă cu sentimentul că ai o răspundere față de un autor atât de pudic, atât de exigent cu el însuși…
Print