Cristian Opriş
“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte de la Editura Nemira.
Ce se pune sau, dimpotrivă, ce nu se pune pe o scenă, cât şi în ce fel sunt întrebări asupra cărora am putea zăbovi îndelung, însă mai important, o întrebare esenţială în teatru, nu de mult spuneam, cea mai importantă dintre ele este “de ce”.
Când vorbea despre nenumirea râului (în teatru în particular şi în artă în general), Vlad Sebastian Popa, conferenţiar la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte, lector la Catedra de Istoria literaturii române a Facultăţii de Litere din Bucureşti, autor al volumelor “Utopiile române cu Apocalipsa sub pernă” şi “Despărţirea gemenilor”, “Aşteptându-l pe Godot” a lui Beckett era, aveam să aflu mai apoi, exemplul perfect.
“Cred că, numind lucrurile, le dai suflu.” Astfel ceva ce se vrea a avea caracter moralizator, pamfletar, poate cădea în dizgraţie incredibil de uşor. Probabil din dorinţa de a surprinde – neplăcut de această data-, căci îmi permit să nu cred în idea de accident în teatru, am avut parte de un amestec cel puţin bizar.
Acum, nu ştiu câţi dintre consumatorii de teatru îşi doresc textele lui Euripide cântate în registrul acelui “gen muzical originar în comunitaţile de etnie romă”, însă, asumându-mi riscul unui nonsens, văd aici clar un mijloc de a ruina un spectacol, nu numai prin numirea râului, ci, mai mult decât atât, prin reprezentarea lui.
Dar, pentru că nu mi s-ar părea cinstit să mă rezum numai la acest aspect al unui spectacol, totuşi, complex, pentru că motocicletele din recuzită şi microfonul folosit excesiv sunt doar o felie dintr-un tot “pe jumătate minunat”, trebuie spus ca producţia adusă adus la FNT se bucură şi de câteva părţi bune: sala de clasă cu băncuţele sale din lemn, aliniate în interiorul unei cetăţi a “controverselor”, echilibrează puţin balanţa printr-o autenticitate venită ca din senin; opoziţia sacru – profan care apare şi dispare fad, ca într-un “ca şi cum”.
“Aici, la porţile beznei” – un “Hecuba” cu asemănări multiple cu “Electra”, spectacolul de la TNRS, cu Mariana Presecan şi Marian Râlea, unde se poate vorbi cu totul astfel despre muzică, fapt care, pe undeva, doboară mitul conform căruia spectacolele semnate de Mihai Maniuţiu nu seamănă unul cu celălalt. Conform căruia reţetele nu se repetă. Conform căruia dorinţele unui public mai bun sau mai rău trebuie să primeze.
Print