SCENART, mai bine mai târziu decât niciodată

La noi, tehnicienii din teatru nu sunt obişnuiţi cu respectul, în primul rând cu respectul de sine şi cu cel faţă de propia profesie şi, în al doilea rând, cu respectul celorlaţi, în primul rând al artiştilor. Subestimarea personalului tehnic, căruia câte un actor îi mai înalţă, rar, o scurtă osana la televizor, este o tradiţie tacită într-o ţară de sceptici, în care multe se fac dintotdeauna după ureche.

Dacă ne luăm după sănătosul proverb „mai bine mai târziu decât niciodată”, proiectul SCENART – Sprijin pentru competenţe în artele spectacolului din România poate deschide un drum sau, mai precaut spus, poate arăta cum ar putea fi cei din spatele scenei, la ce tip de profesionalism şi de dinamism ar putea ajunge recuziterii, mânuitorii de decoruri, costumierii, machiorii, maeştrii de sunet şi de lumini, regizorii de scenă etc. Ieri, 18 septembrie, tocmai s-a încheiat etapa a treia a proiectului început în 2009, desfăşurată la Teatrul Metropolis, etapă în care cursanţi de la noi au exersat iar, într-o atmosferă relaxată, alături de specialiştii de la Accademia Teatro alla Scala.

Potrivit lui Răzvan Dincă, realizatorul acestui proiect care implică o mulţime de parteneri, artişti şi instituţii, este doar o cale prin care „profesii importante încep să capete sens şi recunoaştere”, într-o ţară în care meseriile specifice artelor spectacolului şi nu numai se cam pierd sau se transmit „din gură-n gură”. Vorbind cu bucuria şi cu mândria unui decident care încearcă să facă rost de fonduri, de entuziasm şi de idei pentru profesionalizarea breslei, Răzvan Dincă a accentuat atât finalitatea practică a proiectului, cât mai ales posibilitatea ca el să-i facă pe tehnicienii de scenă conştienţi de propria lor importanţă şi de rolul pe care-l joacă în realizarea actului teatral, de orice fel ar fi el. Şi e greu de contrazis afirmaţia iniţiatorului, cum că SCENART ar fi „o premieră în care aceste meserii capătă şcoală, ceea ce nu s-a mai întâmplat cam din 1945”. Şi astfel se naşte, repede şi târziu, dar bine că se naşte, primul nucleu al formării profesionale în domeniu, a explicat la conferinţa de presă Umberto Bellodi, reprezentant al Accademia Teatro alla Scala, iar la sfârşitul proiectului Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti ar putea deveni centru de training.

„România se normalizează, începe să înţeleagă că tehnicienii sunt creatori”, crede George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis, participant la proiect. „După ce am picat la examenul de admitere la facultate doi an la rând, m-am angajat recuziter. Atunci am învăţat ce este dedicaţia”, a explicat acesta.

Despre necesitatea de a le da celor din spatele scenei ocazia de a vedea cum lucrează italienii, de exemplu, nici nu are nevoie de vorbire, cum se spunea altădată. Într-o ţară în care până recent se arătau dornici să lucreze în teatru oameni fără meserie, după cum a recunoscut şi Răzvan Dincă, şcoala specifică, departe de a fi un capriciu, este pasul elementar spre normalitate. Sigur că nici formatorii de la SCENART, nici alţi profesionişti nu-i pot învăţa pe maşinişti sau pe paznici, de exemplu, cine sunt Cătălina Buzoianu sau Ioan Holender (s-a întâmplat să fie lăsaţi să aştepte la intrarea actorilor din teatre, pentru că personalul auxiliar nu-i cunoştea), dar le pot arăta măcar cam cât de important este, pentru spectacol, să-şi facă treaba. De ei depinde calitatea costumelor şi a machiajului, de exemplu, ca şi siguranţa actorilor, peste care să nu se prăbuşească decorul sau care să nu sufere că nu se aud în spatele sălii etc.

„Orgoliul profesional”, lacună fundamentală la personalul tehnic din instituţiile de spectacol din România, ar fi un scop important al proiectului, spunea Gabriel Ieneck, coordonator training local la Teatrul Metropolis, la conferinţa de presă. Acest orgoliul profesional, ingredient vital pentru reuşita unei producţii, se poate naşte cu ajutorul atenţiei acordate oamenilor pe care spectatorii nu-i cunosc, iar artiştii nu-i bagă în seamă.

Înainte de cea de-a treia etapă a proiectului, care se va desfăşura la Opera din Braşov în perioada 21-28 septembrie, o întâmplare petrecută recent la Sala Mare a Palatului din Bucureşti, unde cânta Filarmonica din Viena, în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”. Stăteam în prima lojă de la etajul I. În sală, linişte mormântală, iar orchestra cânta jucăuş, discret, un concert pentru vioară de Mozart. Deodată încep să vorbească pe holul de lângă lojă (în care la momentul respectiv nu se vedea, pentru că erau trase draperiile) două plasatoare. Preţ de câteva minute, chiar acoperă muzica. Se aude incredibil de tare, oamenii încep să schimbe priviri indignate între ei, neştiind cum să procedeze. Şi ele vorbesc serios, trăncănesc în toată regula, ba mai şi strigă, în ideea că nu se aude în sală. La fel fac, uneori, şi angajaţii televiziunilor care filmează. N-ar avea şi ei nevoie de formare profesională, când vorbim despre teatru şi despre muzica făcute live? Cât despre public, are şi el nevoile lui educative. La al doilea concert dirijat de Daniel Barenboim, în acelaşi festival, au sunat nonstop telefoanele mobile, iar spectatorii au tuşit şi s-au foit de mama focului. Cum să nu crezi că mai bine mai târziu decât niciodată?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.