Scenografia, personaj în Legenda Marelui Inchizitor

La început vezi culoarea: gravă, de un roşu putreziu în care se aglutinează boabe de galben. De la primul pas în sală (Atelier, la TNB), privirea ţi-e atrasă de un decor cald şi clasic familiar, cu suprafeţe calme, pereţi cu tapet de consistenţa gobelinurilor, fixat cu baghete aurite. Mobilierul, doar strictul necesar – o masă, un fotoliu şi un secretaire -, este elegant şi sobru, păstrându-se în zona de stil Ludovic al XVI-lea. Atât. Doar partea stângă a scenei.

După al treilea gong descoperi copilul care vine din dreapta, din zona perfect simetrică a discursului vertical, concepută pe nonculoare, pe un alb patinat rece, ca o sugestie a celulei igrasioase în care a fost închis Iisus.

Copilul: povestitorul. Copilul: micul ajutor al Marelui Inchizitor. Copilul: Iisus. Cele trei ipostaze sunt firesc rezolvate scenic.

În proscenium, privindu-ne, pe rând, în ochi, copilul povesteşte: “Acţiunea are loc în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei. În înfăţişarea lui omenească pe care a avut-o în timpul celor treizeci şi trei de ani pe pământ, Iisus Hristos se întoarce în lumea oamenilor. (…) Tocmai atunci Marele Inchizitor traversează piaţa. Vede tot (…). O lumină sinistră îi scapără în ochi. Ridică braţul, ordonând gărzilor să-L înconjoare. (…)” Apoi copilul se retrage pentru a deveni, pentru câteva clipe, băiatul de casă al Marelui Inchizitor. Masiv, impozant, acesta intră în spaţiul său privat. Copilul îl ajută să-şi scoată mantoul căptuşit cu mătasea Puterii şi îi aduce halatul negru ca rasa preoţească, dar scurt, ca o haină civilă. Copilul se întoarce pe banca de lemn din celula în care se găsea la începutul spectacolului şi stă liniştit, în straiele cu care participă la serviciul divin. Între el-El şi Marele Inchizitor, o cărare de lumină albă. Victor Rebengiuc îşi toarnă apă în pahar şi se aşează. Obosit: “Chiar eşti Tu? Tu? (…) de ce ai venit să ne tulburi? Pentru că ne tulburi, ştii asta… (…)”

Regizorul Radu Penciulescu, în caietul-program ne face o confesiune: a adus “Legenda Marelui Inchizitor” pe scena Naţionalului bucureştean întâi pentru interesul lui Victor Rebengiuc, prietenul său de-o viaţă, un mare actor, pentru acest text. În al doilea rând, spune domnia sa, pentru că de o viaţă îl fascinează Dostoievski pe care l-a citit “cu nesaţ din scoarţă în scoarţă, de trei ori în ultimii şaizeci de ani”. Iar în al treilea rând, pentru că socoteşte “relaţia dintre libertate şi răspundere (vezi Sartre) şi existenţa supraomului (vezi Nietzsche), precum şi toată istoria secolelor XIX şi XX, în care timp ne-am supus atâtor supraoameni” drept “teme filosofice de o copleşitoare importanţă pentru viaţa noastră, a tuturor”. Iar cuvintele cele mai potrivite pentru a le exprima, Radu Penciulescu şi Victor Rebengiuc le-au găsit în aceste pagini din “Fraţii Karamazov”.

Monologul Marelui Inchizitor continuă în spaţiul pe care l-am descris. Se apropie uneori de fereastra cea mare care dă spre piaţă. Perdeaua vaporoasă, pe galerie de alamă (în ton cu întregul), are drept pandant deschiderea spre spectatori a spaţiului în care copilul-Iisus aşteaptă. Centrul de greutate al scenei trage în stânga. Vorbele fără Dumnezeu sunt vorbe de pământ. Pe secretaire, aflat la graniţa dintre cele două spaţii ale scenei, Marele Inchizitor şi-a lăsat neglijent pălăria, simbolic, chiar lângă crucifix. Dacă în stânga portretul în clar-obscur, elegant înrămat, certifică o realitate, prezenţa, rama goală pe peretele alb din dreapta se deschide întrebărilor celor înalte. Acelaşi perete pe care tapetul, la jumătate, se decojeşte, lăsându-l murdărit – între roşu şi alb – ca de sânge.

În cele 50 de minute cât a durat spectacolul, scenografia lui Dragoş Buhagiar a respirat în ritmul prozei atât de frumos traduse de Ileana Littera. Scenografia lui Dragoş Buhagiar este vie, este personaj. Cu un singur reproş: pentru mine, textul titrat cu litere de-o şchioapă pe ecranul din spatele spectatorilor a fost frustrant. Necesitatea lui s-a arătat indubitabilă. Dar s-ar fi putut găsi o soluţie, un corespondent – aflat la vederea spectatorului – al acestui ecran.

S-a întâmplat să văd “Legenda Marelui Inchizitor” la premiera de joi şi la matineul de ieri. I-am urmărit în rolul copilului şi pe Nikita Dembinski, şi pe Laurenţiu Lungu. Şi m-a bucurat prospeţimea emoţiei lor, în egală măsură.

Marele Inchizitor: Victor Rebengiuc face un tur de forţă. Profesionist. Impecabil. Oare de ce aşteptam mai mult?