Schimb de chairman

Chairman e un termen englezesc ce-l desemnează pe şef sau preşedinte (de obicei al unei companii). Spectacolul Scaunele, montat la Craiova de Kincses Elemer şi prezentat în cadrul festCO propune un astfel de schimb de chairman-i, unul care nu a fost niciodată, doar a meritat (Bătrânul), şi viitorul chairman, purtătorul mesajului (Oratorul).

În numeroase montări ale acestui text, regizorii preferă să meargă pe zona o zonă exclusiv metaforică, dinamitând şi discreta înlănţuire logică a dialogului între bătrâni şi personajele imaginare. Ionesco însuşi scria în Note şi contranote despre personajele invizibile, cele de pe scaune, că ele „vor fi fiind ele expresia unei realităţi insuficient imaginate, produsul unei minţi aflate la capătul puterilor, nemaiputând să imagineze, nemaiputând să inventeze şi să construiască lumea, invadată (din cauza istovirii, a slăbiciunii sale) de absenţă, de moarte?” Se pare că acest gen de viziuni ar fi fost în asentimentul dramaturgului, motiv pentru care Susan Sontag, autoarea celebrului studiu Împotriva interpretării îl plasează pe Ionesco într-un registru minor. Această catalogare a fost făcută datorită trecerii de la descoperitor al dezumanizării limbajului şi al înfăţişării brute a acestui proces (vezi Lecţia sau Cântăreaţa cheală) la piese elaborate, care, dincolo de estetica absurdului sunt teziste, antitotalitare. Adică exact ce ura Ionesco la începutul carierei de dramaturg: didacticismul infertil.

Se pare că regizorul Kincses Elemer a reuşit să împace metafora vidului din Scaunele cu un dialog viu, încropit din zona literală a textului, într-o dublă comunicare între bătrâni, personajele imaginare şi jocul lor. Ilie Gheorghe şi Tamara Popescu reuşesc excelent să refacă traseul final al senectuţii, banalitatea rutinată, în amestec cu frânturi ale eternelor poveşti din tinereţe, precum şi alimentarea finală cu imaginaţie, gura de oxigen a iluziei mesajului important ce l-ar avea de transmis.

Îşi imaginează că toate personalităţile le trec pragul şi dialoghează cu ei de pe scaun. Asta le confirmă statutul, faptul că ar fi putut să fie şi ei cineva, dar mai ales, că acum au ceva important să spună omenirii. Acest statut de punte, între ce a fost şi ce va veni reprezintă iluzia lor supremă înaintea sinuciderii.

 „Dat fiind că tema Scaunelor este vidul ontologic, sau absenţa, cred că tocmai expresia acestei absenţe ar trebui să constituie momentul ultim, definitiv, al piesei. Aşadar, cortina ar putea cădea, poate, după ce oratorul, incapabil (şi nu fără motiv) să rostească mesajul, ar fi coborât de pe estrada sa, l-ar fi salutat pe Împărat (…) şi ar fi ieşit. În acest moment, spectatorii ar avea sub ochi, într-o lumina redevenită săracă, palidă, (…) scaunele goale în golul decorului (…) nimicul ar începe să trăiască în mod inexplicabil, (…) desăvârşind amestecarea completă a cărţilor şi încurcarea logicii” scria Ionesco. Kincses Elemer optează pentru un Orator agăţat de ştangă, ca o păpuşă din deşeuri, care rosteşte mesajul de această dată… şi încă ce mesaj! Un amestec de interjecţii grohăite, ce te trimit într-o altă formă a nimicului: a viitorului luminat de retardaţi, ce aduce aminte de filmul Idiocracy a lui Mike Judge, în care viitorul este văzut ca o planetă post-apocaliptică a idioţilor, pasionaţi exclusiv de entertainment ieftin.

Schimbul de chairman se face în acest caz între un anti-lider (Bătrânul), sau liderul ratat şi liderul retardat, incapabil de a exprima ceva coerent.

Chairman of Idiocracy, you have the word!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.