Toca, “Too Old To Rock’n’Roll: Too Young To Die”
Cosmin Ardeleanu
Am fost foarte apropiat de Toca, într-o vreme. Cînd Dana Ionescu m-a rugat să-mi amintesc cîte ceva despre el, înaintea gîndurilor de genul “de ce m-aş apuca să scriu tocmai eu despre Toca” sau “ce-o zice cine o citi-o, despre scrisoarea asta”, a fost un alt gînd, singurul care contează, şi asta pentru că a fost primul dintre ele: “da”! Îmi amintesc bine acest “da”, cum la fel de bine îmi amintesc zgîlţîiala din seara în care am deschis Facebook-ul şi am aflat despre plecarea lui. Dincolo de ce-o ieşi, voi repeta şi eu ce a spus un chitarist care trebuia să cînte în deschiderea concertului lui Peter Green, atunci cînd Peter Green nu a mai venit. Erau acolo mulţi oameni, ajunşi de departe, ca şi mine. Fireşte, pentru Peter Green. Şi cu toate că ne-a găsit încremeniţi, chitaristul cel necunoscut ne-a zis: “Eu însemn cît însemn. Cu sau fără Peter Green, am fost chemat în acest concert. Acum, vă voi cînta prima mea piesă”.
Am suferit şi am fost fericit de multe ori lîngă Toca. Şi cunosc o grămadă de lume, din teatru sau nu, care a trăit acelaşi ciudat amestesc de emoţii generate de el. Impresia mea cea mai puternică despre Toca e legată de forţa lui de pătrundere a lucrurilor, în tot cuprinsul lor. M-am tot întrebat cum e posibil ca, aceasta fiind, în înţelegerea mea, dominanta lui, ea să fie de ajuns ca să te facă să-l iubeşti. Şi am impresia că am descoperit. Oamenii nu sînt obişnuiţi să fie înţeleşi. Cred că o mare parte din nefericirea lor porneşte din neputinţa de a-şi împărtăşi cu ceilalţi, propriile trăiri. Dar cine era lîngă Toca era scanat pînă la nivel de celulă şi înapoi, era înţeles în toată complexitatea întregului său, cu o tenacitate atît de firească încît, urmărindu-l cînd făcea asta, nu părea nimic mai uşor decît să cercetezi ceva, sau pe cineva. Persoana care păţea chestia asta, “înţelegerea completă a ei” de către Toca, devenea brusc vulnerabilă şi, de multe ori, făcea imediat pasul următor, se îndrăgostea, neputincioasă.
Cu această sclipire a tăişului său, îşi însuşea orice îi pica în mînă, ochi sau urechi. M-am gîndit, cîndva, că la fel făcea şi regia. Ştiind cam tot (şi nu doar fiind o enciclopedie ambulantă, ci trăindu-le, pînă nu mai rămînea decît coaja din ele, pe acestea ştiute, toate), repetiţiile lui constau, mai degrabă, în a corecta falsul cu “nu e aşa, nu ai cum să spui sau să faci asta aşa”. Scenă cu scenă, pînă cînd ceea ce ridica el începea să semene cu propria-i înţelegere, probabil perfectă, a lumii. Iar acolo unde i se părea distractiv, acolo, da, îngroşa descoperirea lui cu o bucurie crudă, nemaipomenită. Acolo se simţea ca un fel de explorator ce reuşise să coloreze o bucată albă de pe hartă.
Ştiinţa lui despre tot era aşa de mare, îl umplea într-atîta, încît prea-plinul ei se revărsa peste oricine era prin jurul lui. Prima dată, mi s-a întîmplat asta cînd eram încă student, în pragul meseriei mele. Pe atunci avea nevoie de mînă de lucru la ridicarea decorului pentru “Scrisoarea Pierdută”, la Teatrul Naţional. Am lucrat la asta doi ani, împreună cu Vali Ighigheanu, cea care îl desenase mai demult, în atelierul lui Sever Frenţiu.
Ultima oară cînd am făcut un spectacol cu Toca, acum vreo cinci sau şase ani, tot la Naţional, mi-a povestit încă de la prima întîlnire cam cum vrea să-i fac spaţiul de joc. Probabil pentru că descrierea i s-a părut teribil de elocventă, am sfîrşit prin a fi trecut pe afiş “asistent scenograf”. Cred că sînt scenograful care a trăit cel mai mult lîngă Toca fără să ajungă vreodată să-i fie scenograf.
Însă printre darurile căpătate, cît i-am stat alături, pe lîngă o grămadă de scenografie, păstrez mereu cu mine şi foarte mult “teatru”, împreună cu ce s-a mai nimerit, bonus.
Iar pentru ceea ce se nimerea de la Toca, nu oricine era pregătit. Căci trebuia să ştii cum să primeşti aceste foarte puţin obişnuite “cadouri”. Ele erau întotdeauna personalizate după înfăţişarea celui pentru care erau împachetate. Cu cît drumul pe care te aflai era mai îndepărtat de acela pe care considera el că ar trebui să fii, cu atît cadoul tău era mai colţuros. Delicateţea nu prea se regăsea printre ingrediente. Dar tocmai pentru că era rară, cînd se întîmpla să apară, era teribil de înduioşătoare. Petrecîndu-mi vremea prin teatre, în perioade cînd eram în preajma lui Toca sau nu, am tot văzut sau auzit de diverşi cadorisiţi doborîţi de cadourile lor, sau de alţii fericiţi cu ele. Oricum, linişte nu prea era. Eu, la rîndul meu, mi-am parcurs bucăţile de drum alături de el exact aşa, cînd tăvălit prin praf, cînd regeşte.
Îmi doresc să folosesc ocazia de faţă pentru a înşira cîteva flash-uri cu Toca. Primele care-mi apar. În ordinea în care aleg ele să apară.
Cînd am intrat în teatru, veneam dintr-o lume prozaică, cea a exportului de confecţii în Anglia. La Londra, strîngerile de mînă de la sfîrşitul negocierilor puteau ţine uşor locul unui acreditiv înregistrat la bancă. În atelierele teatrului, treaba era uşor diferită. Pînă să găsesc eu maniera optimă de a ajunge cumva la roade, într-o dimineață, cu toată distribuţia de faţă, cu tot tehnicul martor şi cu toată dreptatea mea, am fost dat afară din teatru. Fix de către director, care coborîse de la birouri auzind că la scenă sînt probleme. Toca, deşi era lîngă mine, a rămas tăcut. Şi a doua zi, mi-a spus: “Bine ţi-a făcut”! Am fost siderat. Dar ăla a fost începutul descoperirii mele că în teatru, frustrările sînt atît de felurite încît blîndeţea mi se pare, acum, singura cale posibilă de comunicare. Bine, Toca a exagerat un pic, mi-a spus atunci că şefei de producţie ar fi trebuit, în loc de mustrări că nu-şi face treaba, să-i fi cerut din prima zi de lucru prietenia, simplu şi direct, printr-un sărut pe gură.
Petreceam cu Toca mult timp pe drumuri. Cînd mi-am schimbat Twingo-ul cel mic cu Volvo-ul cel mare, mi-a zis foarte ferm că nu mi se potriveşte. Un argument puternic în acest sens a fost acela că, la trecerile de pietoni, capota fiind atît de lungă, nu puteam să mă mai bucur cu aceeaşi uşurință de frumuseţea picioarelor pietoanelor. După treisprezece ani, încă mi se mai întîmplă să iau în considerare varianta reîntoarcerii la Twingo.
Pe lîngă faptul că ştia o tonă de muzică, Toca o şi descifra cu uşurință. Un moment hotărîtor al apropierii noastre a fost cel în care, suindu-se la mine în maşină, l-a auzit în boxe, răcnind, pe Arthur Brown. Îmi aduc aminte cît am fost de fericit cînd mi-a zis că nu credea să mai ştie astăzi cineva de el. La capitolul “muzică”, de fiecare dată cînd se întîmplă să reascult fragmentele la care a avut de comentat ceva, recunosc cu exactitate chiar măsurile respective. Am multe exemple. Primul urlet al lui John din piesa care încheie albumul “Help”: “aşa, puţină isterie, doar atît cît trebuie”. Intrarea saxofonului în “Cowboys and Angels” a lui George Michael: nu se aştepta ca el să facă o piesă aşa de bună, n-o ştia, nu prea asculta “chestii neserioase”. Alăturarea ciudată a chitarei electrice lîngă pianul clasic, pe albumul “Blue Matter” al celor de la Savoy Brown. În sfîrşit, găsisem pe cineva care îi iubea la fel de mult pe cei de la Stones. Mi-a povestit odată, cu lux de amănunte, cum deschidea, cu o fervoare de-a dreptul religioasă, ţipla fiecărui nou album, imediat ce apărea. Chiar atunci, în ’60 şi ’70. Mi-aduc aminte că tot la el, pe terasa casei unde mergea mereu vara, la 2 Mai, ne-am uitat într-o noapte la concertul “The Rolling Stones Rock and Roll Circus“. Atunci i-am “văzut” prima dată pe cei de la Jethro Tull, care erau invitaţi acolo, în arenă. Deşi le visam muzica, nu-i văzusem niciodată “în mişcare”. Doar în poze. Pe vremea aceea, concertul era o raritate, nu se reeditase încă. Pînă la urmă, de la Taste la Aurel Stroe, am rezonat cu Toca nemaipomenit.
Secvență auto. Era vară şi, cît stăteam la un semafor, a apărut brusc la geamul deschis în dreapta, unde stătea Toca, o babă cumplit de cocoşată, îndoită din spate cam la nouăzeci de grade. Mormăia ceva. Toca a ascultat-o rabdător pînă la sfîrşit, şi după aia i-a zis cu blîndeţe: “staaai dreaaaptă!”
O teorie auto: cînd eşti într-un ambuteiaj şi cei din jur încep să claxoneze, e imperios necesar să claxonezi şi tu. Pentru sporirea tensiunii.
Am lucrat mult la afişul spectacolului “Elizaveta Bam” de la Bulandra. La prezentarea uneia dintre variante, a “n”-a, mi-a zis: “E bine cam 72%. Mai ai un pic!” Şi nu zîmbea deloc.
La împlinirea a şaizeci de ani, un individ din cercul celor care îl sărbătoreau i-a zis că trebuie să-i fie foarte neplăcută această aniversare şi că nu ştie cum o să se descurce atunci cînd o să facă şi el şaizeci. Toca i-a zis, scurt: “să ştii că nu-i obligatoriu să-i faci”.
Cîteva amintiri oarecare. În fiecare dintre ele se află, mai ascuns sau mai vizibil, un cadou.
Atunci cînd m-am pornit să scriu cele de faţă, îmi propusesem să trec cu vederea că rîndurile ce vor urma dedesubt vor conţine o grămadă de verbe la timpurile “perfecte” ale trecutului. Dar numărul lor e mare. Pe deasupra, nu prea mai pot folosi nici “prezentul”. A mai rămas, însă, cea mai frumoasă dintre variante. Mi se pare că voi folosi “viitorul”. Iată, încep ultimul paragraf.
Am impresia că acest sentiment al “nimic-întîmplătorului” celor petrecute de mine lîngă Toca va stărui să se confirme, manifeste şi fixeze pentru totdeauna, pînă cînd va deveni ceva mai mult decît o retrăire melancolică a unui şir de amintiri. Presimt că aceste întîmplări neîntîmplătoare vor fi legate de trecut în aceeaşi măsură ca şi de prezent sau de viitor. Vor ajunge să fie fără vîrstă. Vorba aceloraşi Jethro Tull:
“Too Old To Rock’n’Roll: Too Young To Die”.
Print