Selecţionerul unic sau dictatura gustului… unic

Orice formă de dictatură se bazează pe puterea de decizie univocă. Şi se întâmplă la fel fie că e vorba de conducerea unui stat, a unei instituţii, a unui festival sau a orice altceva… Atunci când un singur om are putere de decizie dispare pluralitatea. Când vine vorba de artă, un singur om înseamnă un singur gust. Şi, de oricâtă deschidere ar da dovadă respectivul, tot cu o formă de dictatură a gustului avem de-a face. Desigur, atunci când vorbim de un festival de teatru nu e aşa de grav, pentru că, la urma urmei, nu cad capete… zice-s-ar. Şi, totuşi… 

Fiind vorba despre un festival naţional, cel care se doreşte a fi cel mai important într-o capitală precum Bucureştiul, ce înseamnă a avea trei ani la rând „selecţioner unic”? Adică un specialist care timp de trei ani decide care sunt cele mai importante spectacole din toată ţara şi care invită şi unele dintre cele mai importante producţii din afară? Înseamnă că vreme de trei ani un întreg sistem teatral se va strădui să producă spectacole pe gustul selecţionerului unic… Pentru că oameni suntem şi cu toţii avem slăbiciuni de toate felurile, nu-i aşa?

Am postat pe site, cu ceva vreme înainte să înceapă FNT, o întrebare: dacă Festivalul Naţional de Teatru trebuie sau nu să aibă selecţioner unic. 85 la sută dintre cei care au votat au considerat că nu trebuie.

Poate că, mai mult decât oriunde în altă parte, în artă, în orice formă de artă, dictatura gustului personal se instaurează pe (ne)simţite şi ajunge nu numai să traseze direcţii (n-ar fi cel mai rău lucru), ci să le impună (sau mai exact, în cazul nostru, să o impună, una singură…). Şi ceea ce e în afara ei nu există. Ce e în afara ei e lipsit de valoare şi, cel mai grav, e văduvit de şansa de a fi văzut, căci vorbim despre teatru. Iar în lumea românească unde, vorba lui Caragiale, „o soţietate fără prinţipuri, carevasăzică că nu le are”, nici nu e nevoie de prea multă filosofie ca să ştii dinainte ce se va întâmpla… Sunt câteva posibilităţi. Fie teatrul se dă după selecţioner, fie selecţionerul se dă după teatru (mai exact după teatre, după unele teatre…). Fie şi teatrul după selecţioner, şi selecţionerul după teatrul cu pricina şi atunci convieţuiesc fericiţi… timp de trei ani. Pe ideea „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Şi cine nu crede ca noi nu crede bine. Că asta s-a întâmplat şi la ediţia din acest an a FNT, şi la ediţiile din anii trecuţi (şi nu mă refer doar la ultimele trei) e uşor de văzut cu ochiul liber. Şi era oarecum firesc (adică în firea lucrurilor) să se întâmple aşa. Regizorii care vor să fie invitaţi în Festival ştiu cam ce tip de montare agreează selecţionerul unic şi creează în consecinţă. Uneori se întâmplă ca montările să fie cu adevărat valoroase, desigur. Alteori, doar pe placul selecţionerului… De aici, dezamăgirile din festival. Să spunem doar că o mică „democratizare” a gustului – fiind vorba de atâţia oameni, şi de bani, şi de energii, şi de emoţii implicate – n-ar strica. Şi că, cine ştie?, „soţietatea fără prinţipuri” ar căuta, poate, să le capete… măcar la teatru.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.