Şerban Ionescu: Telenovela e ca un fel de tzatziki…

Cunoscut pentru rolul din filmul „Ion: blestemul pământului, blestemul iubirii”, Şerban Ionescu este astăzi angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti unde îl puteţi vedea în „Livada de vişini” sau în „Dineu cu proşti”. În televiziune, Şerban Ionescu a jucat în ultimii ani roluri care i-au consolidat notorietatea în rândul publicului larg, precum cele din „Narcisa sălbatică”, „Om bogat, om sărac” sau „Fetele marinarului”. Despre telenovelă, Şerban Ionescu crede că este un pariu pentru actor.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră experienţa telenovelei?

Prima dată am întâlnit genul ăsta prin ’79, când filmam la „Lumini şi umbre”, care a fost un serial de vreo 50 de episoade. Telenovela, ca gen, e o poveste siropoasă… Dar e un gen destul de dificil şi de greu de lucrat. Nu ştiu de ce toată lumea o vede genul light. Ca poveste da, ţi se strepezesc dinţii, se plânge uşor, lumea se înfierbântă repede, dar cum se înfierbântă aşa se şi stinge. În schimb, modalitatea de abordare şi de lucru e foarte dificilă. Efortul actorului e mult mai mare decât pentru un film artistic, pentru că într-o zi de filmare poţi să filmezi 30 de secvenţe din diferite episoade şi asta îţi cere o mare putere de concentrare, pentru că trebuie să ai tot timpul grijă de problema racordului de stare care poate fi amendabilă în orice clipă, dacă nu ştii să-ţi faci legăturile dintre stări din episodul 21, din 35, din 37, din 22… Solicitarea pentru actor e foarte mare.

Mai mare decât în teatru?

Da. Mult mai mare. Pentru că un spectacol l-ai început, ai povestea şi ştii unde e amontele şi unde e avalul… Ştii dacă ajungi în Deltă sau în mare. Ştii traseul şi ţi-l poţi conduce relaxat, dar aici, la genul ăsta de muncă, de serial tv, solicitările sunt foarte mari. Mie mi s-a întâmplat la un moment dat, când am avut o pauză de filmare la genul ăsta de serial şi a trebuit să intru la teatru într-un spectacol, să-mi dau seama că mi se întâmpla ceva ciudat. La repetiţia de dimineaţă ştiam textul, iar la cea de după amiază nu-l mai ştiam… Şi am intrat în panică. Dar după încă o săptămână mi-am dat seama că mintea mea, creierul meu era setat, de la telenovelă, să înveţe textul şi să-l uite imediat, pentru ca în următoarele 20 de minute să înveţe altul. Aşa e pe platou, tragi două, trei, zece duble şi pe urmă-l uiţi fiindcă vine alt text. Dar e plăcută munca. Dacă e şi un subiect ca lumea, cu atât mai mult. Şi eu zic că actorii noştri fac treabă bună, chiar dacă subiectul e mai light…

Actorul salvează subiectul?

De multe ori. Dacă te uiţi la filmele din perioada comunistă, subiectele alea erau absolut tembele, dar erau şi actori extraordinari care salvau scenariul.

Nu cumva acele filme rezistau estetic mai ales prin lucrurile subversive care se strecurau? Nu intervine şi nostalgia acum?

În filme nu prea se strecurau lucruri subversive…

Dumneavoasztră consideraţi telenovela un gen minor?

De-aia i-am zis „light”. Nu am spus minor… E aşa, ca un fel de tzatziki: iaurt cu castravete. Te răcoreşte, face bine şi privitorului, şi celui care munceşte, plus că e singura activitate în aceşti ultimi ani care rotunjeşte la modul pantagruelic bugetul unei familii de actori. Pentru că filmul te plăteşte prost, teatrul te plăteşte prost, televiziunea te plăteşte rar şi foarte prost. Iar asta îţi conferă confort material şi psihic… Nu pot să fiu aranjat într-un confort psihic, dacă material umblu după pâine cu muştar.

Dar genul ăsta de poveste nu strică publicul?

Nu-l strică, îl mulţumeşte pe diferite paliere. Sunt telenovele româneşti la care ştiu că se uitau şi medici, şi avocaţi şi care mulţumesc pe toată lumea.

De ce publicul are nevoie acum de telenovele?

Suntem un popor leneş. Lenea te invită la alcool, la a vorbi prostii, la a nu gândi şi atunci îţi dă tot felul de surogate dintr-astea, cum sunt unele telenovele.

Este îndreptăţit acel mare consum al actorului de care-mi vorbeaţi, pentru acest gen de producţie? Dincolo de partea financiară, merită?

Noi întotdeauna am fost cinstiţi faţă de personaje, faţă de acţiunile lor, faţă de situaţiile propuse. Că unele tembele, asta se întâmpla şi pe vremuri. Dar tu, cu profesionalism, îi dai viaţă ăluia. Dacă aşa gândeşte personajul şi aşa acţionează, eu mă duc cu tot sufletul pe el, ca să-l fac să fie viu, să nu fie de paie.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.