Sexul femeii şi războiul din Bosnia la Sibiu…

A trecut ceva vreme de când s-a încheiat ediţia 2010 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Dar, dincolo de multele spectacole invitate din străinătate despre care s-a tot scris, am rămas datoare cu câteva cuvinte despre o producţie a Universităţii „Lucian Blaga” şi a Teatrului „Radu Stanca” şi prezentată la Centrul Cavas într-una din după-amiezele festivalului.

E vorba despre montarea „Femeia ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia”, după textul lui Matei Vişniec (care a fost atunci prezent în sală), în regia Ancăi Bradu şi avându-le drept protagoniste pe două dintre studentele Facultăţii de Teatru din Sibiu: Veronica Arizancu şi Iulia Maria Popa. Şi aş începe prin a spune că spectacolul de la Centrul Cavas a fost una dintre cele mai serioase producţii din festival, depăşind cu mult ideea de „material de studiu”, aşa cum este prezentat pe site-ul SibFest. Povestea lui Matei Vişniec, una dintre cele mai jucate dintre piesele lui, presupune maturitate artistică şi un simţ al măsurii replicii care se dobândesc de obicei în timp şi se măsoară în multe ore petrecute pe scenă. De un dramatism cu totul special, textul vorbeşte despre atrocităţile războiului din fosta Iugoslavie. Când oamenii au uitat că sunt oameni şi s-au transformat în reprezentanţi ai diferitelor etnii. Şi femeile au devenit instrumente de răzbunare. Textul urmăreşte întâlnirea şi destinul a două femei, Dora şi Kate. Prima, o tânără din Bosnia, violată de cinci bărbaţi în timpul unui conflict absurd, şi cea de-a doua, medic psihiatru, licenţiată a Universităţii din Boston. Întâlnirea se petrece într-un sanatoriu de recuperare psihică a victimelor războiului, situat la graniţa dintre  Elveţia şi Germania. Dora poartă în pântece un copil, rod al violului şi al războiului. Iar Kate încearcă să descâlcească iţele unei personalităţi extrem de complexe şi tenebroase şi să scoată la lumină câtă lumină a mai rămas în femeia de lângă ea, străbătând ea însăşi un drum la capătul căruia ceva nebulos şi greu de definit din fiinţa Dorei va trece în ea însăşi.

Asta e, pe scurt, lumea în care intră Veronica Arizancu şi Iulia Maria Popa. Asta e lumea pe care o descoperă treptat spectatorul de la Centrul Cavas. O sală micuţă, întunecată, studenţească, fără pretenţii de sală de teatru adevărată, ci mai degrabă un loc potrivit pentru un studiu. O masă lungă, un scaun şi un laptop la care Kate scrie „cu voce tare” concluziile parţiale ale unui raport medical care seamănă, mai degrabă, cu nişte pagini de roman.

Regizoral, spectacolul Facultăţii din Sibiu nu propune vreo soluţie specială. Mizează mult pe interpretare şi aş spune că aproape anulează orice altă latură. Le pune la dispoziţie actriţelor un text care trăieşte prin forţa poveştii şi le ajută, pe ici, pe colo, să construiască şi să se construiască în cele două roluri. Treptat, Kate (Iulia Popa) alunecă în lumea întunecată şi greu de desluşit a femeii care suferise trauma unor violuri succesive şi acum copilul se dezvolta în ea. Din ce în ce mai sigură pe ea, actriţa (căreia i s-ar putea reproşa doar un vag exces în exteriorizarea suferinţei şi un joc puţin prea accentuat pe anumite fragmente) pătrunde în noaptea adâncă a inimii Dorei. Şi Dora… Dora o primeşte respingând-o în permanenţă. Veronica Arizancu este o descoperire. Palidă în prima scenă, cea în care refuză orice dialog, orice cuvânt, orice… capătă cu fiecare gest o forţă cum rar descoperi. Ştie să tacă, ştie să râdă, ştie să plângă, să trăiască disperarea, să ţipe, să trăiască, să refuze, să zâmbească. Transformarea chinuitoare, din femeia care s-a închis într-un fel de fortăreaţă a tăcerii în femeia care descoperă că e însărcinată şi că poartă în ea, multiplicată la nesfârşit, umilinţa şi durerea violului, şi apoi în femeia care descoperă, înţelege şi alege viaţa este interpretată cu o precizie aproape matematică. Iar momentele în care redă fără sunet urletul copilului din ea, pe care vrea să-l avorteze şi care ţipă, îi spune „mamă” şi-şi cere dreptul la viaţă, sunt probabil unele dintre cele mai cumplite „strigăte” pe care le-am auzit pe o scenă.

Pentru simplitate şi pentru evidenta plăcere de a juca şi, desigur, pentru calitatea interpretării, aş spune că montarea Ancăi Bradu ar merita inclusă în repertoriul oricărui teatru.

Print

Un Comentariu

  1. renate 20/07/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.